Citesc în DEX: ,,MALPRÁXIS (lat. malus -„rău” + gr. praxis -„practică”). Malpraxisul este eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medicofarmaceutic generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice”.
După ce Karl Popper ne-a spus/argumentat în ce proporție alarmantă diagnosticele medicilor sunt infirmate la autopsie, cred că malpraxisul nu poate fi dovedit decât dacă evidența acestuia este strivitoare. ,,În 15% din cazuri diagnosticul bolii este greșit, iar 30 până la 40% din cazuri medicul nu a cunoscut înainte de autopsie cauza decesului” (Karl Popper, ,,Viitorul este deschis…”, Editura Trei, 1997, pag. 106). Lumea aceasta, zice Popper, nu este o lume a confirmării adevărurilor ci, una a infirmării erorilor…
În medicină, malpraxisul este uneori o marotă prea mult agitată, dar a nu-i recunoaște valoarea pragmatică în valorizarea activității ar fi o enormă greșeală. Mă miră însă faptul că nu judecăm, cu același elan axiologic, și alte profesii precum cele specifice administrației, justiției și învățământului, de pildă. Un medic poate plăti cu libertatea o eroare gravă. Corect. De ce n-ar plăti și primarul, judecătorul, profesorul sau polițistul, astfel?
Am cunoscut profesori care au predat zeci de ani, și-au poleit cariera cu grade/titluri didactice pompoase, dar discursul lor era lamentabil, chiar dăunător. Niciun demers managerial exigent nu le-a putut atinge incompetența, întrucât legea sau susținătorii sus-puși i-au protejat etern. Am cunoscut elevi care au absolvit gimnaziul cu medie maximă, dar la liceu au cochetat mereu cu statutul de corigent/repetent. Către malpraxisul nenorocit al celor care i-au ,,îmbătat” pe acești elevi și pe părinții lor cu nefericite iluzii nu facem decât amărâte trimiteri aluzive. Nu avem proceduri, pârghii legale pentru a sancționa aceste imposturi didactice. Pentru că nu vrem să le avem.
Malpraxisul în justiție face valuri. Uneori, instanțele se joacă precum niște zei capricioși cu soarta oamenilor. Cu aceleași argumente ale apărării/acuzării, instanțe diferite decid altfel. Noroc de CEDO care mai îndreaptă uneori greșelile instanțelor. Ciudat este însă faptul că sancțiunile financiare impuse de CEDO nu sunt plătite de către… malpraxiști, ci de către cetățenii nevinovați. Această situație este una dintre cele mai absurde realități ale firavei noastre democrații.
Călătoream pașnic/legal, la câțiva ani după Revoluție, la volanul autoturismului, însoțit de un om de afaceri turc. Am fost oprit în trafic de către un echipaj de poliție și mi-a fost suspendat permisul de conducere. Mi s-a explicat fugar că n-am oprit în timpul ,,cel mai optim”, la semnalul unui polițist. Turcul nu pricepea nimic din ceea ce mi se întâmpla. M-a rugat să-i traduc. A rămas perplex. Reacția lui a fost una de pomină: ,,La mine, în Turcia, în fața unei asemenea atitudini polițienești, scoteam pistolul! Ăsta e un malpraxis cât China!” Unii dintre acești lei-paralei ai șoselelor au fost, desigur, sancționați, destituiți, dar ideea de malpraxis, fără ghilimele, rămâne valabilă. De ce privim cu ochelari de cal conceptul de malpraxis? De ce nu-l aplicăm tuturor profesiilor?
