„Și așa că în seara asta – vouă, marea majoritate tăcută a colegilor mei americani – vă cer sprijinul” – spunea președintele Richard Nixon într-o alocuție televizată din 3 noiembrie 1969, referindu-se la acei americani care nu s-au alăturat marilor demonstrații împotriva războiului din Vietnam.
Expresia, care începuse să fie folosită în secolul XIX, a devenit celebră chiar dacă o bună perioadă de timp, înainte de Nixon, fusese folosită ca un eufemism pentru moarte. „Majoritatea tăcută” a început să fie folosită pentru a descrie situația în care majoritatea oamenilor nu își exprimă opinia sau nu își arată sentimentele într-un anumit context sau subiect.
Nixon și consilierii săi bănuiau că majoritatea americanilor nu sunt împotriva războiului și consideră că manifestațiile tinerilor care cereau retragerea din Vietnam nu definesc întreaga societate.
Dar „majoritatea tăcută” a rămas tăcută și demonstrațiile anti-Vietnam au decis soarta conflictului.
Este foarte posibil ca majoritatea americanilor să nu fi fost împotriva războiului din Vietnam, după cum este foarte posibil ca marile manifestații de stradă din ultimii zece ani din România să nu fi fost (după cum s-a văzut și la vot) definitorii pentru marea majoritate a cetățenilor.
Dar și într-un caz și în celălalt, mutenia majorității a făcut-o să piardă lupta. Dmitry Fillipov este un scriitor rus premiat. Încă tânăr, s-a înrolat voluntar și a mers pe front. Acum se află la Avdeevka luptând împotriva nu a unor soldați din celebrele batalioane naziste, ci contra unor ucraineni obișnuiți. Dar asta nu-i face mai puțin periculoși. I-au ucis și rănit prietenii și vor să-l omoare în fiecare zi. Trebuie să-i fie milă de ei că vor fi uciși de artilerie și bombe?
„Dacă priviți totul în întregime, ei au fost cei care au adus Ucraina în starea ei actuală. Aceeași majoritate tăcută căreia nu-i păsa de Bandera, sau de ruși sau de SUA – atâta timp cât ferma, grădinița, porcii nu sunt atinși, atâta timp cât nu rămân fără vodcă și untură” – a scris el pe canalul său de Telegram.
„Nu le-a păsat de Maidan, de bombardamentele de la Donețk și Lugansk, de genocidul populației ruse, de crimele asupra copiilor, femeilor și bătrânilor, de tortura azovistilor, de interdicțiile de limbă, de scindarea în credință. Și apoi s-a dovedit că ei nu au putut să refuze când li s-a spus că trebuie să ia o mitralieră și să moară pentru interesele și obiectivele NATO.
Și atunci ne-au urât, cu o ură aprigă, cumplită. Pentru că mica lor lume de fermă s-a prăbușit. Pentru că acest război le amintește în fiecare zi de lașitatea, slăbiciunea și tăcerea lor. Și în mânia lor ne învinuiesc pentru tot, pentru că le este frică să se uite în oglindă și să-și pună întrebări incomode”.
Tragedia războiului din Ucraina este că și rușii și ucrainenii au dreptate. Rușii pentru că-și apără etnicii din Est, ucrainenii pentru că își apără țara de o invazie. La nivel de soldat, nimeni nu e mai vinovat decât altul.
Dar „majoritatea tăcută” a pierdut în Ucraina și aici e tragedia și mai mare. Impostorii au profitat de tăcerea ei și au pus mâna pe putere, au schimbat obiectivele, au început să ucidă pe cei care nu gândeau ca ei. Apoi au început să ucidă pentru că le plăcea și, pe urmă, să ucidă pentru a-i forța să plece din zonă, într-o tentativă abia ascunsă de purificare etnică.
Majoritatea tăcută a văzut dar nu a spus nimic.
Iar acum plătește pentru asta.
