Timpul se oprește când Ziarul iese de sub tipar. Răsfoiești paginile, aflând știri din viața atâtor oameni, despre evenimente recent petrecute cu drame sau bucurii, dimineața la o cafea. Mirosul tiparului are farmecul lui. Este magia unei clipe totuși efemeră, când hârtia care suportă atâtea, ajunge la reciclat.
Cu bune cu rele, presa tipărită rămâne cireașa de pe tort a modului cum a evoluat acum această „instituție”, numită… mass-media.
Ce-ar fi astăzi un ziar fără ilustrație? Fotografie, caricatură, grafică. Ca un telefon fără camera foto. De la xilografie, zinc, fototipie, era digitală a revoluționat toate „tiparele”. Programele inteligente pot modifica orice imagine.
Atitudine, voce, fundal, expresie facială. A rămas fotografia, mai ales cea de presă, desuetă? Întrebări firești pentru un fotoreporter profesionist, care mai bine de patruzeci de ani, din 1990 angajat la cotidianul „Deșteptarea”, a purtat cu el tot timpul aparatul de fotografiat. Acum se fac milioane de poze, într-o secundă, pe tot mapamondul. Nu se mai developează în laborator, imaginile pot fi transmise instantaneu, oriunde. Și totuși profesia rămâne. Preferatul fotografiei de presă rămâne instantaneul. Paparazzii vânează senzația. Un fotoreporter este atent la detalii, conținut, lumină, unghi, perspectivă. Ca la șah, nu apasă pe declanșator fără o bine calculată anticipare. Are răbdare. Când subiectul ajunge la locul și momentul potrivit, atunci aparatul se declanșează parcă singur, ca o prelungire a unui întreg. Important este mesajul.
Fotografia de presă generează impact. Nu întotdeauna pozitiv. Scoate la iveală și ce nu s-ar dori să se vadă. Poate deveni mijloc de probă în instanță. Poate strica reputații. Poate bucura dar și îndurera. Discernământul, responsabilitatea, aparțin în mare parte autorului, dar și publicației cu acordul căreia este făcută publică. Un fotoreporter experimentat întâi fotografiază și apoi întreabă, când este prezent la eveniment în desfășurare. Însă o altă calitate este și aceea de a nu apăsa pe declanșator, când se depășesc limitele și decența situației o impune. O imagine blurată induce dubii. În atâția ani au fost și situații care m-au afectat.
Fotografiam la un Bal al bobocilor, de lângă scenă, programul artistic realizat de elevii unui liceu cunoscut din Bacău. În timpul unui dans coregrafic, breteaua rochiei unei dansatoare a alunecat, descoperându-i un sân. Eram pe fază. A doua zi imaginea a apărut pe prima pagină.
Nu funcționa CNA-ul pe atunci. N-am conștientizat pe moment ce dramă am generat acelei fete. S-a interpretat că a făcut-o intenționat. Au venit la redac]ie directoarea, diriginta, organizatoarea activit\]ii, la mine în laborator. Le-am arătat negativul cu succesiunea de cadre, unde se vedea clar că nu a fost nimic premeditat. Nu mi-au reproșat nimic, mi-am făcut meseria. Dar mi-am reproșat eu. Biata fată… cât a plâns.
În atâția ani de presă, în care nicio zi nu a seamănat cu alta, am văzut, fotografiat și scris reportaje, am trăit experiențe care m-au marcat, m-au întristat dar m-au făcut și fericit. Important a fost ca mesajul pe care l-am trimis să însemne ceva pentru cititor. Să lăsăm deoparte evenimentele triste. Fac și ele parte din viață. Încă o amintire…
O altă fază, tot cu scandal, dar mai mult de genul „unde dai și unde crapă”. Venea Dragobetele. Am zis să ilustrez și eu prima pagină cu niște imagini în ton cu evenimentul. Locul cel mai indicat era parcul. Cu teleobiectivul, de la distanță, încercam să nu prind chipurile tinerilor care se îmbrățișau, sărutau, pe băncile mai ferite de pe alei. Doar atitudinea. Atmosfera… superbă! Plutea acel aer de bucurie când dragostea revarsă de peste tot. Și atunci mi-a atras atenția un alt cuplu, mai matur. Se țineau de mână, pășind de parcă plateau. Se priveau în ochi, râdeau, el vroia să-i mai fure câte un pupic. Curat Dragobete! I-am așteptat să treacă. Lumina era numai bună, lăsa și umbre și reflexe în părul ei. Am tras mai multe cadre.
Prinsesem ideea. Au apărut în ziar. A doua zi, pe la trei dupăamiaza, mă sună portarul. Că mă caută o doamnă, dar e cam nervoasă. I-am spus s-o lase să intre, să-i explice cum să ajungă, eu developam în laborator. Parcă o văd și acum, într-un taior negru, cu o eșarfă înodată la gât, cu pălărioara dată puțin într-o parte. Ținea o mână în șold iar în cealaltă, ziarul făcut sul pe care îl agita ca pe un melesteu, cum face polițistul când îți arată să mărești viteza. Abia am apucat să-i spun sărumâna că a și început. „Cine-i matracuca?” Nu mai văzusem în viața mea o femeie să vorbească așa de repede. Nu înțelegeam nimic. Totuși mi s-a aprins o luminiță când am deslușit două cuvinte: „mi-a îmbrobodit bărbatul”. Hopa! N-a c-am sfeclit-o cu asta.
Te pomenești că-i vorba de ăia din poză. Că ea nu era… ea! De unde să știu eu statutul lor social. Arătau bine împreună. Am încercat să bâigui ceva. Nimic! A trecut în extrema cealaltă. S-a trântit în fotoliu și s-a pus pe boceală. Cu sughițuri și batistă. I-am adus un pahar cu apă. Trecea de la blesteme la… „De ce Nicușor? De ce?” După vre-un sfert de oră s-a calmat. S-a dus la oglindă și s-a aranjat. M-a întrebat doar pe la ce oră i-am fotografiat. I-am spus… cu un aer așa, puțin vinovat. Mi-a trântit un „bunăziua” sec și a plecat vertical, cu pieptul de oraș și privirea înainte. N-am mai auzit nimic de ei.
Ce jar o fi mâncat Nicușor… numai el știe. Filozofând și eu în cadrul ușii, am realizat cu adevărat sensul acelor vorbe înțelepte: dragostea rămâne eternă, partenerii se schimbă.
Se schimbă și vremurile, și oamenii. Au trecut aproape 35 de ani de la apariția primului număr al Ziarului „Deșteptarea”. Am avut bucuria și onoarea de a cunoaște și învăța ce înseamnă jurnalismul de la profesioniști. Oameni în adevăratul sens al cuvântului, pasionați de această profesie deloc ușoară, dedicați intereselor comunității și nevoilor ei. Un respectuos omagiu celor care nu mai sunt astăzi printre noi, multă sănătate și putere de muncă prietenilor și colegilor care fac ca acest ziar, unicul tipărit din Bacău, să dăinuiască.
