Desemnat de Federația Română de Lupte „Antrenor de Legendă” pentru cele peste 40 de medalii la Mondiale și Europene obținute, de-a lungul carierei, cu un număr de unsprezece sportivi băcăuani descoperiți, formați și antrenați de el, maestrul Butucaru a decis ca la finalul lui 2024 să pună punct activității competiționale începută în 1982
Sfârșitul acestui an va aduce și finalul unei epoci. O epocă glorioasă nu doar pentru luptele băcăuane și naționale, ci pentru întreg sportul românesc. Epoca Ioan Butucaru. Antrenorul care a împlinit 68 de ani pe data de 30 septembrie se retrage. Lăsând în urmă peste patru decenii petrecute în antrenorat și de-a lungul cărora a cucerit peste patruzeci de medalii la Mondiale și Europene!
Mai exact, 42 de ani de activitate în care a adus României 42 de medalii internaționale: un adevărat record. Greu, foarte greu de egalat. Și un caz unic, nu numai în luptele greco-romane, dacă ținem cont că toate aceste succese au fost obținute numai și numai cu sportivi băcăuani descoperiți, formați și antrenați de maestrul Butucaru. Unsprezece performeri sau, mai bine spus, zece plus unu. Cei zece: Valentin și Victor Rebegea, Florin Gavrilă, Cătălin Matache, Alexandru Botez, Irinel Botez, Nicu Ojog, Alin Dosoftei, Vasile Cojoc și Denis Mihai. Plus campionul european de seniori din 2007, Eusebiu Diaconu. Așadar, Ioan Butucaru, un antrenor de 10 plus. La propriu și la figurat. Sau, cum l-a desemnat Federația Română de Lupte în urmă cu doi ani, „Antrenor de Legendă”.
„Nelu Butucaru este un adevărat model. Pe plan sportiv și uman. Iar titlul de Antrenor de Legendă i se potrivește perfect”, puncta, anul trecut, fostul președinte al SCM Bacău, profesorul Dorin Arădăvoaicei, care continuă să păstreze și azi o legătură strânsă, bazată pe amiciție și respect, cu „modelul” Ioan Butucaru. „Am trăit numai și numai pentru lupte, urmând sfatul unui om cu vechi state de serviciu în acest sport care obișnuia să repete că pentru a reuși pe deplin trebuie să visezi lupte și noaptea în somn. Chiar îmi spunea soția, evident, în glumă, că, în afară de lupte nu am știut să fac mai nimic”, zâmbește Nelu Butucaru care, indiferent de ce ce ar spune consoarta Silvia, de care și-a legat destinele în urmă cu 40 de ani, e clar că a știut să facă și altceva în afară de lupte. Și a știut bine, dovadă că are o familie frumoasă, cu o soție înțelegătoare, cu doi copii realizați profesional și cu patru nepoți minunați.
„Sigur că familia m-a ajutat enorm. Fără sprijinul și înțelegerea familiei nu aș fi realizat tot ce am izbutit în lumea luptelor”, mărturisește maestrul Butucaru, cel care, în ultimul sfert de veac, a adus 50 la sută din toate medaliile cucerite de România la Campionatele Mondiale de lupte.
„Plus 35 la sută din cele adjudecate de țara noastră la Campionatele Europene; aici procentul e ceva mai mic deoarece vorbim de o competiție în care șansele de reușită sunt ceva mai mari decât la Mondiale. Nici cei de la Federație nu știau această statistică referitoare la ultimii 25 de ani. Sigur, m-au desemnat Antrenor de Legendă, dar nu aveau habar ce pondere am avut în bilanțul României la Mondiale și Europene în acest ultim sfert de veac. Să nu se înțeleagă cumva să mă laud: e vorba doar de statistică”, precizează antrenorul care a făcut istorie la CSȘ Bacău, CSM Bacău și SCM Bacău. Interesant este că, până acum aproape zece ani, nici măcar maestrul Ioan Butucaru nu cunoștea exact numărul medaliilor cucerite. A fost nevoie de un articol în „Deșteptarea” – „Fabrica de campioni <Butucaru>” și de o întrebare din partea reporterului („Câte medalii ați strâns în carieră, domnule profesor?”), pentru ca antrenorul băcăuan să treacă și la munca de… contabil. Iar dacă este să luăm în calcul și medaliile cucerite la Campionatele Naționale, cu siguranță că ar fi nevoie de o armată de… experți-contabili.
„Știți cum se spune: prima nu se uită niciodată. Iar prima mea medalie a fost obținută la Naționalele Școlare din 1983 cu Polo Nedea. A urmat, un an mai târziu, la Arad, reușita de la Naționale a lui Rebegea, pentru ca în 1987, la Katowice să îmi trec în palmares prima medalie internațională: bronz la Europene cu Rebegea”. Lui Valentin Rebegea (cel care, la doar 21 de ani, a ocupat locul 6 la Olimpiada de la Barcelona din 1992), Ioan Butucaru i-a devenit și naș de cununie, confirmând legătura indisolubilă pe care a creat-o cu sportivii săi.
„Domnul Butucaru ne-a fost mai întâi tată și apoi profesor și antrenor”, mărturisea, cu ani în urmă, campionul european Sebi Diaconu. „Cred că am reușit în această meserie pentru că, dincolo de alte calități, am avut o răbdare ieșită din comun și, în egală măsură, am iubit- și continui să iubesc- foarte mult copiii. Eu m-am luptat să formez caractere, nu doar sportivi”, subliniază antrenorul în vârstă de 68 de ani. Fără îndoială că maestrul Butucaru ține, în egală măsură, la toți sportivii săi. Așa cum pune pe picior de egalitate toate reușitele sportive din carieră. Totuși… Totuși, la insistența jurnalistului, recunoaște că titlul european al lui Sebi Diaconu în 2007 și succesele din ultimii ani ale lui Denis Mihai, care, nu mai departe de toamna aceasta, a cucerit, la doar 21 de ani, bronzul mondial la seniori, au un parfum aparte.
Întrebarea vine cu naturalețe: „Până la urmă, de ce vă retrageți, domnule profesor? Nu vă va fi greu fără lupte?”. Răspunsul se conturează ceva mai greu. Dar, în final, are linii ferme: „Bineînțeles că îmi va fi greu. Dar cred că a venit vremea să-mi văd de sănătate. Și de familie. Și apoi, observ că situația sportului românesc se depreciază pe zi ce trece. E tot mai greu. Inclusiv în lupte. Și e dezamăgitor să constați că nivelul condițiilor scade fără ca oamenii cu putere de decizie să facă ceva în acest sens. De fapt, calitatea umană a scăzut foarte mult. Și mă tem că anii următori nu vor aduce nimic bun. Să dea Dumnezeu să mă înșel…”.
Nu știm cu exactitate ce vor aduce anii viitori, dar, la fel ca și maestrul Butucaru, putem bănui. Știm în schimb, un lucru: un al doilea Ioan Butucaru nu va mai apărea nici la SCM Bacău, nici în luptele băcăuane și nici în cele din România. După 42 de ani de aur, argint și bronz, „Antrenorul de Legendă” pune punct unei epoci. Antrenorul se retrage. Rămâne Legenda.
