Luptatoarea

Nu o cunoasteti pe Angelica Husaru. Nici eu nu o stiu personal, doar din ceea ce a scris si mi-a povestit colega mea, Doina Mincu. Viata si-a transformat-o voluntar intr-o lupta timp de 13 ani, dintre care ultimii sapte au fost o batalie cu un sistem de cele mai multe ori surd si orb, opac la suferinta si lacrimi, sistemul de Sanatate romanesc (o ironie ce frizeaza cinismul aceasta denumire!). Dar mama din Garleni nu a renuntat nicio clipa sa spere, sa creada, sa insiste, sa se roage si sa roage pentru ca fetita ei sa aiba o sansa. Cu siguranta, oricine o va intreba despre toate zilele si noptile in care o credinta supraomeneasca a calauzit-o si i-a dat puteri, va spune, simplu, ca a facut ce trebuia, schimband in bine un destin ce parea intunecat pana la negru indoliat. Nicio clipa nu se va autointitula eroina, va fi fericita sa stie ca Nico a ei e bine si va trai (aproape) normal si, daca va fi nevoie, va intari credinta altor mame disperate sa-si salveze copiii. Doua femei au ajutat-o pe Angelica Husaru sa izbandeasca, fara a-i cere nimic in schimb. Una este Cecilia Lucaci, de la DSP Bacau, cea care a sustinut-o permanent, deschizand, de cate ori putea, usile ferecate de la Bucuresti. A doua este Emese Sipos, consiliera ministrului Sanatatii, Atilla Cseke, cea care a inteles ca legile sunt pentru oameni, nu pentru statistici. Amandoua merita, pe langa recunostinta pustoaicei Nico si a familiei sale, si gandurile noastre cele mai frumoase. Ne-au demostrat si ele ca nu trebuie sa fii supraom pentru a muta aparentii munti, trebuie sa fii doar om, iar atunci intreaga lume se va misca. Chiar daca pleci la drum din Halta Garleni.