Ce frumos sună… când te gândești că strugurii și-au împlinit menirea. Dacă pregătești Bradul de Crăciun de la jumatea lui noiembrie e clar că, în Ajun, te gândești ce faci de Paște. Luna cadourilor a început cu Black Friday, o noapte de vineri care încă nu s-a terminat încă.
Până schimbăm anul, cei doi Moși, unul cu nuiaua, și celălalt – care mai crede în scrisori și caligrafie – ne vor goli buzunarele. Mai ales că a căzut și prima ninsoare. Acum 50 de ani exista luna cadourilor? Sau avem iarăși ceva importat, politică de marketing?
Ca să nu mai bat câmpii, mai bine mă învârt în jurul cozii. Tot am marcat teritoriul mai bine de două luni, vorbind de centrul vechi al Bacăului. Luna Cadourilor… există! Punctual, mai sar de pe o stradă veche… pe alta. Să văd răsturnat, prin două lentile lunatice, ce n-am știut că am uitat. Vitrinele!
Pe mama care m-a luat de după umeri – eram în clasa a șaptea – când am intrat pe sub Pasaj. Îmi cumpărase primul meu ceas de mână, de la Universal. L-am vrut pătrat. A mers și ea să-și cumpere ochelari. Erau pe probate. Văd fereastra, ce se dorea vitrină, cu mintea de acum. Cât spațiu îți trebuie să expui 5 rame? Reclama, sufletul comerțului, se făcea după renumele meseriașului.
Puțini comercianți își cosmetizau prăvălia. N-am avut tableta la mine, să transmit fotografia în viitor. Nici alt fotograf al vremii nu a considerat că micuțul atelier merită imortalizat. Am găsit-o în schimb, după atâția ani, pe Tanti care i-a vândut mamei acea pereche de ochelari. Omul sfințește locul, chiar dacă își mută, de nevoie, mai des firma. În așteptarea clienților, în noul atelier care arată conform normelor europene, Elena Cojocaru nu pierde timpul. Mânuiește cu abilitate andrelele. Are trei nepoți.
„Atelierul era mic tare. Cam cât e partea asta! ”
N-a fost greu să facem întoarcerea în timp. Mai succintă în informații totuși, la prima întrevedere: „Sunt născută în Bacău, am făcut un liceu teoretic, apoi o Școală Postliceală de 2 ani și am început să lucrez. Ucenică, la început.” Erau meseriașii, care nu-și spuneau opticieni, de la care furai, învățând meseria. „Am avut niște meșteri! Tare, tare buni! Au murit. Omenoși. Primitori. Nu te filau să vadă dacă furi. Nici nu exista așa ceva pe vremea aceea. Dacă găseai un bănuț pe jos, îl ridicai și-l puneai pe tejghea.
Meseria am învățat-o de la George Teodorescu și Filon Simionesei. Băiatul domnului Filon are prăvălie pe Mihai Viteazu. Tare bine m-am înțeles cu ei. Mi-am văzut de treaba mea. Țineam gestiunea. Am învățat. Am vrut să asimilez cât mai mult, pentru că simțeam că am chemare pentru această profesie. Anumite chestii le capeți pe parcurs, dar sunt unele cu care te naști. Sunt lucrări pentru care trebuie să ai vocație, aptitudini.” Are sau nu zodia legătură cu profesia? Data nașterii doamnei Elena? Nu-și ascunde vârsta!
Sigur a respirat aerul urbei pe 18 august, 1952. Leoaica s-a cuplat cu un Săgetător. S-a căsătorit după ce a terminat școala. Cele două fete, Alina și Camelia, le-au dăruit trei nepoți, doi săgetători și un vărsător. Aduc vorba despre primul atelier. Îmi arată, ca pescarul care își laudă peștele, o unitate de măsură echivalentă palmelor depărtate. Cum e micuță de statură, când trasează imaginar spațiul, realizez că nu era nici pe jumătate din cât este acum holul noului atelier, tot din Pasaj. „Cam pe aici era un paravan. Și aici… era tejgheaua! Unde se serveau clienții! După paravan aveam o boxă, unde era un polizor.
Mașina de șlefuit… mai încoace! Dar erau din alea mici, rudimentare. Eu am pornit… ca la roata olarului. Cu apă! Polizam lupe.” Aruncă o privire prin vitrinele cu geam termopan. „ Era o forfotă pe strada asta! Avea lumea bani. Clienții veneau. Eram a doua prăvălie din oraș. Mai era o prăvălie la paiță, la Kintner, lângă biserica catolică. Aia era prima! Cam pe unde e Super casa. Și mai era Tehnica Medicală! În spatele Hotelului Decebal, la etaj. Vasile Trăistaru era acolo meseriaș. Când au intrat clădirile de dincolo de Str. Iernii în demolare, ne-am mutat vizavi, cum mergi spre piață, alături de ceasuri. Cam pe unde a fost Marochinăria. Acuma s-au înmulțit prăvăliile… de nu se mai poate.”
Luna cadourilor
Cu nostalgie, dar și mult pragmatism, aflu că pe atunci nu se făcea atâta caz că începe ultima lună din an. „Punem și noi acum ornamente! Vai! Aveam atunci o vitrină amărâtă… Împrovizam câte ceva. Nu erau reclame ca acum. Nici nu știam. Fiecare își aranja ceva. Cât de cât! Erau multe ateliere aici: Reparații radio, Reparații TV, Cooperația Meșteșugărească cu magazin de artizanat,unde-i Plafarul acum.Unde-i Fornetti era Isăcescu, cu Bijuteria. Mai erau: magazinul Central cu metraje, birourile Alimex, Fierăria, Tracoromul. A trecut mult de atunci.” Nu-s mulțumit. Vreau să aflu cum era.
Care era starea de spirit? Ce simțeau maturii acelor timpuri? Eu ardeam de nerăbdare, lustruind, cu ceară originală de albine, sania pentru prima zăpadă. Nu mă așteptam la o sărbătorire prin muncă și amintiri… despre muncă. Imitam japonezii? „ Chiar dacă era cum era… era frumoasă. Aveam de lucru! Eram singura femeie în prăvălie. Mai era un băiat care era ucenic. A murit.
Valentin Sociu îl chema. Nevasta lui are puțin mai încolo prăvălie. Este loc pentru toată lumea sub soare. Să mâncăm toți o pâine. Era frumos! Multă tinerețe! Veneau clienți! Aveam de treabă! Se lucra manual, dar o făceai cu plăcere. Aveai satisfacția muncii. Veneau copii de mici, aduși de mânuță. Tot eu le făceam ochelarii. Creșteau. Au ajuns oameni în toată firea. Și-au venit în continuare la mine, să le fac ochelari. Au avut încredere. Dar hai să recunoaștem! Nici nu prea aveau unde să se ducă. Era Tehnica Medicală. Ei nu prea aveau acces la ce era nou. Noi mai primeam prin Cooperația Meșteșugărească rame de import, din Germania. Sau rame ungurești, foarte bune și alea. Puține! Când afla lumea, se bulucea!”
Dar din har, marketing rural
Concurența exista și atunci. Tehnologia a spart vechile tipare. De la ochelarii de duzină din târg, la lentinele progresive, heliomatice, privirea trece prin toate buzunarele. „Puțini veneau atunci cu rețetă de la medicul oftalmolog. Haideți să vă spun cum se proceda. Dădeai și la probă. Venea țăranul la oraș. În afara zilei de salariu, Joia era o zi extraordinară. Zi de târg.
Atunci se făcea cea mai mare vânzare! Aveam ochelari făcuți gata, pe dioptrii. Și veneau! Și le dădeam! Și probau cu ziarul. Vedeau! Și-și cumpărau ochelarii! Îi luau acasă și-i purtau sănătos. Acum nu mai vin nici când iau pensia. Învățasem eu de la fostul meu meseriaș, să fac un fel de ochelari, cu metal jos, sub lentilă. Ce-am mai vândut și din ăia! Nu dovedeam! Totul era manual.
Acuma totu-i distracție. Nici nu trebuie să știi meserie. Butonezi oleacă. Mai trebuie și ceva îndemânare la montat.” Abia acum înțeleg ce era cu tehnica olarului. Dacă nu foloseai apa când le polizai, crăpau. „Noi primeam lentilele de la Securit București și de la IOR. (Optica Română).
Aveam contract. Veneau rotunde, pe dioptrii, și le prelucram manual, la nivelul ramei. Le tăiam după șablon, cu vidia sau cu diamantul, și le șlefuiam. Făceam fațetul cum se spune, ca să le poți monta. Lucram la mână până la loc comanda. Unde n-aș mai avea acum măcar 10% din comenzile de atunci! Chiar dacă prețurile pe care le avem sunt foarte mici.
Piața e plină. Sunt mulți tineri veniți. Ce poți să le spui. Trebuie să mănânce și ei o pâine. Dar au școala asta de a scoate banul de la om, că vrea, că nu vrea. Nu mai apucă săracu’ să mai întrebe și pe ici și pe colo, cât costă? Consultul gratuit e o mare minciună! Nu-i dă rețeta dacă nu plătește! Află mai târziu că, la fel, în altă parte, e mai ieftin.”
Ochelari cadou se făceau? „Nu! Un Port (etui), o piele de căprioară, da! Lumea era modestă.” Dragi cititori! Voi nu fiți modești! Și o floare contează. Sărbătorile vin!
Sărbătorile vin!
Va urma!
