Politologi, analişti, gazetari, biografi au întors pe toate feţele politica externă a României de dinainte de 1989. În acea perioadă, ca şi acum, situaţia din spaţiile european, asiatic, oriental sau american era la fel de complicată şi tensionată, ca urmare a existenţei celor două mari blocuri militate NATO şi Tratatul de la Varşovia.
În lumea celor doi coloşi, România a început să-şi joace cărţile, descoperind nişe, canale proprii de afirmare în marea politică internaţională, devenind parteneră sau promotoare a unor iniţiative de dialog în zone sensibile de pe glob, cum ar fi în Orientul Mijlociu, în Africa şi Balcani, dublate de promovarea intereselor economice, susţinute de la nivel înalt.
Diplomaţia noastră era cunoscută şi apreciată peste tot în lume, dovadă vizitele preşedinţilor americani în România, vizitele şefului statului român în SUA, în multe alte ţări de pe cele cinci continente. Era un furnicar al diplomaţiei româneşti, nu numai ce se vedea la televizor. Implozia Tratatului de la Varşovia a determinat un grav dezechilibru militar, economic, stategic şi diplomatic, însă o parte din ţările din centrul şi estul Europei şi-au găsit mai repede o nouă strategie de apărare şi dezvoltare, nu au aşteptat para mălăiaţă, au deschis ochii şi au păşit fără teamă în noua lume. România a pierdut startul, a ieşit din marea politică, devenind victimă a propiilor neputinţe, a expansiunii şi tendinţelor de dominaţie, mai ales economică a Vestului asupra Estului.
România nu a mai contat şi nici nu mai contează în politica europeană sau mondială, decât ca piaţă de desfacere şi, mai nou, ca spaţiu pentru derularea unor politici militare, de apărare a flancului estic al NATO. Preşedinţii noştri sunt doar la număr şi ca decor în instituţiile europene, nu ştiu nici acum încotro să se îndrepte, umblă bezmetici şi dezorientaţi prin lume, devenind doar depozitarii şi executanţii deciziilor luate de UE şi NATO. Lumea s-a schimbat, iar noi nu am aflat încă.
