După „Ploi cu soare” (2002), „Sacoșa cu fluturi” (2009), „Francesca” (2014) și „Ochiul curcubeului” (2014), Elena Bostan-Delavicov ne oferă volumul „Evadări multiple” (Bacău, Ed. Ateneul scriitorilor, 2018). În „Poeta văzută cu «explozii de tăcere»”, prefața semnată de criticul literar Petre Isachi, sunt aruncate accente către „singularitatea” discursului poematic al autoarei, care rezidă „în fluxul energetic al privirii estetice care închide și deschide permanent tainele noastre, ca pe niște «evadări multiple» ce dau valoare lumii (ne)văzute, configurează/ potențează ne-nțelesuri, pretutindeni unde mirarea accede prin sublimare să devină filosofie existențială și conștiință de sine […]. Poemele Elenei Bostan-Delavicov sunt fiicele legitime ale privirii”.
Filolog suveran pe arta aventurilor Cuvântului, Elena Bostan-Delavicov are un discurs poematic evadat, parcă, din zisa lui Lucian Blaga, cel care spune despre poet că este „un donator de sânge la spitalul cuvintelor” („Elanul insulei”). Dorul, nostalgia, istoria locului și a clipei, singurătatea, „rezumatul iluziilor” și „sacrificiul iluziilor”, „trădarea oglinzilor”, „marginile sufletului”, tăcerile sau „întrebările fără stăpân” sunt numai câteva dintre provocatoarele repere ale zămislirii scriiturii. Unele poeme sunt veritabile bijuterii estetice: „Îmi imaginez/ cum ar fi/ ca toate gările/ s-o ia din loc/ și să plece în întâmpinarea/trenurilor/ și toate cuvintele plictisite/ să inventeze oameni/ și să le dea nume./ Poate mersul meu/ ar semăna veselie/ și s-ar opri/ la fiecare poveste,/iar mintea, care-mi stă-n loc/ ar aduna/ toate întrebările fără stăpân, și le-ar pieptăna/ și parfuma,/le-ar ospăta copios/ și,/ după o binecuvântare,le-ar oferi ofrandă/ celor orbi/ ca să-i călăuzească”. („Călăuza”)
Chemările către „sunetele care nu se aud”, mâinile care au „epuizat/ toate mângâierile”, „ritmul viclean/ al vremii”, „răgazurile/ dintre două prevestiri”, cerul care-și „amintește să plângă”, timpul ascuns „pe sub lacăte grele”, strada „banală și tristă/ ca o mușama veche/ cu flori decolorate”, amintirile care „respiră/ prin geamuri, prin streșini și grinzi”, către locurile în care „lutul o ia la plimbare/ și trece granița fără pașaport”, „porumbeii albi, ca niște ninsori tandre” ce „troienesc/sufletul copacilor”, primăvara care zburdă „cu toți mieii,/și cu șoapta de catifea/ a mâțișorilor de salcie sau hăituirea singurătății („Dacă simți nevoia/ unui prieten/ uită-te la singurătatea pădurii,/alege-ți un greier/ un ceas de taină,/învață pasul de marș/ înainte sau înapoi/și,/cu prima notă muzicală/ visează că ești artist”) sunt tot atâtea ocazii de zămislire a unui univers poetic gravid de un romantism care a invadează uneori imperiul postmodernismului. În economia formatului nostru editorial amintim și motivul oglinzii valorificat cu profit estetic.
Poartă magică între realitate şi iluzie, oglinda este şi o replică a realităţii, un semn al unui Eu în căutarea certitudinilor, deși un Coșbuc avertizase cu privire la fidelitatea chipului răsfrânt: „Nu-i al meu, al meu e oare?” („La oglindă”). Și Elena Bostan-Delavicov știe că oglinda poate fi atributul cunoașterii de sine (adevărul, înțelepciunea, umilința, efemerul), dar și al viciilor (vanitatea, desfătarea hedonistă, narcisismul), că „oglinzile n-au memorie/ și nici milă”( „Oglinzi”). Reflectând un univers aidoma celui real, dar fără a se substitui lui, oglinda este şi un simbol al morţii, în sensul că dincolo de viaţă începe o reflectare a vieţii, în care sunt alte dimensiuni decât cele terestre: „E ciudat de scurtă/ memoria oglinzilor,/ poate, doar/ cât a viselor,/ care, oricum,/ nu se răsfrâng în oglindă./ Cred că profunzimea/ Nu mai are nimic de-a face/ cu durata, nici cu iubirea/ și nici cu imaginația/ ci, cred, mai degrabă,/ că are legături cu moartea./ Lumina, apa, somnul/ trec mai departe,/ lăsându-mi semne,/ pe care, rareori,/le pot descifra”. („Trădarea oglinzilor”).
Elena Bostan-Delavicov știe că poezia este prințesă în țara visului și are știința lipirii ei de suflet.
