Printre zigzaguri și meandre trebuie păstrată o direcție, spune criticul și istoricul literar Constantin Călin, ceea ce nu înseamnă ceva unilateral și rigid, pentru că el se declară hotărât de partea diversității. Nu și a incoerenței și superficialității, însă. Devenind mai tolerant, cu vârsta („toleranța implică, filosofic, ideea imperfecțiunii și a vulnerabilității oricărei ființe umane”, am citat din amplul articol dedicat lui Perpessicius), îi privește pe ceilalți cu mai multă înțelegere, chiar cu empatie, uneori, fără sarcasmele și reducerile la absurd din execuțiile critice de altădată.
Constant, cea mai mare exigență este manifestată față de sine, criticul neezitând să recunoască faptul că, pe vremuri, era „prețios până la ridicol”. N-a abandonat nicicând lupta cu el însuși, iar acum crede că și-a găsit liniștea și „s-a golit de orgolii”. Mare lucru într-o profesie a vanității, cum e scrisul !
Mă întâlnesc cu domnia sa în repetate rânduri, citindu-i „Pretexte pentru recapitulări”, și asta îmi dă o stare de bine, de echilibru interior, pentru că am mare încredere în intelectualul, în cărturarul și omul de gust care este Călin.
Admir la domnia sa simțul măsurii, moderația, ca virtute pe care eu nu o am, de pildă, și încrederea nestrămutată în puterea rațiunii, aici fiind pe un teren comun. Sunt absolut de acord apoi, cu observațiile sale privind critica literară, pe care mulți au folosit-o, în deceniile postbelice, ca pe un instrument de putere, la modul abuziv, „rău, agresiv, coercitiv”. Reproduc dintr-o fișă de observație foarte pertinentă, exactă: „Maliția, sarcasmul, violența («datul cu barda) și pitorescul verbal, între altele, sunt considerate cu mult mai de efect, în stare să aducă suporteri, să crească audiența. Îndeosebi foiletonistul recrut, ca să-și asigure un loc în breaslă, își strigă « răutățile» în note și articole pretins «tari », doldora de acuzații și insinuări. Dezacordurile merg însă și mai adânc, ating bazele acțiunii critice. Nimeni nu mai citește indiferent la tezele și tendințele operei, cu plăcerea gratuită și seninătatea de odinioară, ci cu atenția încordată până la suspiciune. Lectura e grevată de «grile» peste «grile», nu doar estetice, ci și politice. Totodată, instrumentarul critic a devenit mai complex, mai pretențios, prin asimilarea unor procedee proprii altor discipline social moderne.”
Autonomismul estetic maiorescian pare astăzi depășit, lăsând loc unor interpretări așa-zis științifice, într-un limbaj arid (un fel de păsărească de tip nou, de savantlâcuri indigeste), care, în loc să te apropie de o operă literară, să te facă să o cauți, să o citești, te îndepărtează. Or, eu cred că adevărata critică, marea critică este una impresionistă, bazată de gustul artistic al autorului (îndelung exersat, șlefuit prin lectură, prin cunoaștere) și pe talentul său literar. Modele literare, ca toate modele, de altfel, vin și pleacă, trec, pe când operele de căpătâi, care sunt repere fundamentale, rămân.
Voi mai zăbovi la cartea lui Dom’ Călin, așa-i zicea, cu o notă simpatică de clar respect, Poluș (Stelian Nanianu), pentru că e „tare”, și conține o mulțime de lucruri interesante, cum ar fi reflecțiile despre bătrânețe și ale sale haine grele (cum suna un cântecel), despre care voi scrie în următorul articol. Lucrurile bune (apropo de platoul cu mâncăruri) nu se înghit în grabă, ci se legumesc, adică se savurează câte puțin, în timp, pe îndelete.
