Sunt unele lucruri pe care nu le-am înțeles niciodată. Da, înțeleg ce mi se predă la şcoală, dar nu înțeleg natura umană şi, în proporție de 50% din timp, nu găsesc o explicație logică pentru ce se întâmplă în jurul meu. Asta implică multe, poate prea multe lucruri şi prea mulți oameni.
Un an, o lună şi câteva zile de când am fost luați în brațele de caracatiță ale acestei pandemii de coronavirus. De ce de caracatiță? Pentru că sunt atât de multe şi de lungi încât ne-au despărțit. Din toate punctele de vedere. Ne-au dezlipit de băncile şcolii, de concerte şi de toate melodiile cântate de parcă erau ultimele, de o masă într-un loc cald cu oamenii dragi, dar şi de noi înşine. Dacă înainte erau câteva zeci sau sute de kilometri între bunici şi nepoții lor, acum parcă sunt de două ori mai mulți. Noi ne despărțim, dar timpul se apropie şi parcă vrea să se adune într-un atom şi să dispară, luând totul cu el. Şi ăsta este un lucru pe care nu îl pot înțelege.
Nu înțeleg modul în care sunt prioritizate acum anumite restricții. Nu are sens pentru mine de ce nu mergem toți la şcoală, unde am sta distanțați şi protejaţi, dar mall-ul este plin, de ce nu se organizează concerte cu distanțare socială în aer liber, dar în orice loc mai „uitat de lume” se dau petreceri la liber şi parcurile / stațiunile sunt pline. De ce?
Sunt obişnuită să iau totul logic, pentru că orice situație începe de undeva şi se termină undeva. Când am un program încărcat, mă organizez astfel încât să pot face cele mai importante lucruri primele. Cele care necesită cea mai multă concentrare (nu că mi-a mai rămas multă de când cu şcoala online). Cred că toți cei care au putere de decizie la nivel național, cei ”de sus”, ar trebui să facă acelaşi lucru. Să se uite în ansamblu şi să vadă dacă viitorul a minim două generații merită jucat la loterie. Ca să nu mai zic de conexiuni, de oameni, de vieți, de muzică, de atmosferă…
Cândva, eram cu toții legați unii de alții prin ceva. „Asta e melodia noastră” (țipa cineva la un concert în mijlocul mulțimii), „Hai la tablă să vedem cât ştii” (spunea un profesor), „De zâmbetul ei m-am îndrăgostit prima dată” (spunea el). Avem noroc că ochii sunt oglinda soarelui şi că razele lui sunt mai intense acum, parcă ştiu şi ele că trebuie să îi pună în evidență.
Am înțeles şi ne-am adaptat toți. Puțin de la noi, mai mult de la ei, toate astea ne-au adus astăzi unde suntem. Într-un loc confuz, în care nimic nu are sens (apropo de vacanța de o lună în care ne aflăm). Timpul se scurtează, sentimentele devin din ce în ce mai şterse, cunoștințele şi cultura generală scad şi rutina este și mai monotonă/statică. Gesturile gratuite, dar nu lipsite de sens, se retrag încetişor dintre noi. Şi astea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le adaug la cele pe care nu le-am înțeles niciodată.
Alexandra Bordeanu, clasa a X-a, elevă la Colegiul Național „Gheorghe Vrănceanu” și la Cercul de jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
