Pe străzile Băcăului, începutul anilor 2000 era dominat de personaje pitorești care dădeau viață orașului. Printre acestea, vânzătorii de lozuri în plic erau o prezență constantă, indiferent de vreme. Fie că soarele strălucea pe cer, fie că vântul aspru sau ninsoarea le loveau fețele, acești oameni își duceau la bun sfârșit misiunea: încântarea trecătorilor cu șansa unui mic câștig.
Într-o vreme în care lozurile în plic costau doar câțiva lei, ele reprezentau nu doar o speranță de noroc, ci și o sursă de mici bucurii pentru cei care cumpărau. Fiecare plic ascundea un premiu: câștiguri mici în bani care, de cele mai multe ori, abia acopereau prețul unui alt loz. Dar tocmai emoția și anticiparea făceau parte din farmecul acestui obicei urban.
O meserie în aer liber
Dialogurile dintre clienți și vânzători erau scurte, dar pline de energie. Unii cumpărau lozuri din dorința de a câștiga ceva, alții din obișnuință sau din simpatie pentru această meserie simplă și autentică. În spatele unei asemenea munci se ascundea o rezistență remarcabilă, o capacitate de adaptare și o modestie care astăzi par aproape de neîntâlnit.
Loteria vieții cotidiene
Lozurile în plic erau mai mult decât o activitate comercială – erau un simbol al speranței și al șansei într-o perioadă marcată de tranziția economică. Trecătorii, fie că erau tineri și curioși, fie că erau oameni mai în vârstă cu un buget modest, se opreau să-și încearce norocul.
Privind în retrospectivă, aceste scene de stradă capătă un caracter nostalgic. Oamenii discutau, glumeau, și, chiar dacă nu câștigau mare lucru, plecau cu zâmbetul pe buze, conștienți că au trăit o mică emoție cotidiană.
Astăzi, vânzătorii de lozuri în plic sunt mai greu de întâlnit. Totuși, imaginile din 2001 ne amintesc de un Băcău mai simplu, dar plin de farmec, unde speranța era încapsulată într-un plic mic, cu margini aurii.
