Este un boem special care n-ar putea scrie un tratat despre boemă. Trece prin lume ca un lord care dă cu tifla senzaționalului bolnav de efemer, poartă la butonieră laurii unui spirit care prețuiește firescul. Găsim în lirica sa carnavalul unei lumi care și-a pierdut măștile și busola, o lume a șoaptelor ghemuite sub privire… Printre altele, așezam și aceste vorbe, ca pe un sărut, peste poemele lui Nicolae Mihai, în urmă cu niște ani. Rapsod liric, vrăjitor de nuanțe, aflat mereu în compania unei singurătăți care-și devorează destinul într-un fel de muzeu avangardist al suferințelor, Poetul, locuind departe de zgomotele lumii, îmblânzind tăceri numai de el știute, „parcă ar vrea să corecteze prin demersul său […] propriul destin și întregul urât al lumii”, zice Ovidiu Genaru.
Recentul volum de poeme, „Lehamite sau ziua de mâine și urâtul fără mine” (Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2020), „în răspăr cu titlul […], demantelează tocmai aura rutinieră instaurată de lehamite, e cartea unui summum de subzistențe, de vârste și vremuri lăuntrice”, scrie Dan Bogdan Hanu. E un fel de tratat despre un bumerang misterios acest volum. Un bumerang pe care poetul îl aruncă strategic în lume, ca să vindece doruri, iubiri, striviri, „destrămări crepusculare”, orfani de noroc, „proscriși printre cuvinte”, eșecuri în „formă perfectă”, căpcăunismul nimicului, himere, viațamoartea, „lăcomia de a fi”, „libertățile iluzorii”, „umbra încărunțită”, „instinctele rebele”, „absența vizibilă”, aripile în derivă și multe altele.
Întors la cel care l-a trimis în lume, misteriosul bumerang dă seamă de vânătăile lumii pe care a reușit sau nu să le oblojească și pleacă iar și iar în pribegii care încearcă să convingă lehamitea și urâtul că, dincolo de înnobilările lor etico-estetice, ascund un infern în care unii rămânem chiar și orfani ai lui Dumnezeu: ,,se sting rugile în abecedarele nopții/ când orfanii Domnului/ se strecoară în canale și ocupă/ tronul mizeriei în stăruitoare gâlceavă”. („Orfanii timpului”) Volumul trădează și un autoportret: ,,Îmi spui să tac și atunci/ ce crezi că fac:/ iau cuvintele de braț și plec/ la plimbare/ acest lucru nu-i o metaforă/ oarecare pentru că doar așa/ descoperim marea zbenguială/ dorul de grai/ în temnița gurii zăbrelit/ confiscat”. („Fără cuvinte”)
Un poem precum „Glasul tău” – „Aud doar glasul tău/ prin preajmă/ atent eu îl privesc/ cât pot de mult apoi/ ca nimeni să nu-l vadă/ îl țin ascuns în brațe/ și-l ascult// în felul meu tălmăcesc/ curat în schit de suflet/ cât poate să îndure/ ferit de greieri/ ce umblă pe furiș/ de săptămâni prin iarbă, să mi-l fure” – mă trimite în preajma suprarealismul lui Dali, cel din „Ispitirea Sfântului Antonie cel Mare”, sfânt bântuit și sedus, pentru nevoințele și castitatea lui, de ispitele diavolului. Către Nicolae Mihai, însă, ispitele par a fi trimise de îngerii cei buni. Colecționar de iluzii („De-o vreme adun visele/ rămase prin colțuri de odaie/ și le transform în poeme”; „Capricii”), de iubiri-iluzie („Dorul de tine e foșnet de pasăre/ uitat pe-o creangă de aer/ cu jaluzelele trase”; „Aripi în derivă”), de amănunte care-ți trimit pârjoliri în suflet („Căderea unei frunze/ fără de întoarcere/ înseamnă/ zvârcolirea inimii/ în lanțuri/ căutându-și/ loc de sihăstrie”; „Rostire tăcută”), Nicolae Mihai are sufletul lipit de partea frumoasă a lumii („Nu mă costă nimic dacă răspund/ la salutul cunoscuților întâlniți/ pe stradă// să nu le uit zâmbetele/ le notez/ în carnețelul intim”), deși nu-i sunt străine secretele aventurilor efemerității („până la urmă știm cu toții/ prieteniile prea mult nu rezistă/ sunt doar lovituri de clopot/ bătând în cuie sicriul/ unei bucurii/ sfârșită înainte de a începe”; „Binecuvântatele prietenii”).
Sedus și de o șoaptă a Reginei Maria („Un gând frumos poate fi ca o biserică în care omul își odihnește sufletul”), evadează uneori din imperiul marilor griji ale lumii și, ca un sihastru care cunoaște zvârcolirile elevate ale unui alt sihastru, schițează portrete pe care le răstignește în chilia singurătăților sale: „În cadența răsuflării obosite/ ele improvizează gura de aer/ ce nu poate să tacă// uneori ridică praful în gălăgia/ rebelă a lunii când clopoței atârnați/ de crengile spiritului populează năbădăiosul sine cu înțelegeri/ răutăcioase”.( „Nopți de veghe”, poem dedicat lui Dan Sandu)
Truism, desigur: cărțile sunt scrise nu pentru a fi „povestite”. Ele așteaptă lectura. Recentul volum al lui Nicolae Mihai, „fântânarul de stele” al poematicii noastre, ne poate îmbogăți cu ispite și tezaure dintre cele mai neașteptate. Chiar și cu o dorință: „Nestingherită se plimbă/de una singură/ din prezentul în care/ mai nimic nu se întâmplă// un câine boschetar/ o adulmecă/ prea puțin interesat/ polițistul de la colțul străzii/ închide ochii când trece / semaforul pe roșu/ iar jucătorii de poker/ o trag la sorți disperați// în cele din urmă lumina/ o aruncă pe scările/ unui bloc de nefamiliști/ ca pe o factură veche, neachitată…” („O dorință”)
