Linistea din urma “italienilor”

Prin luna iunie scriam ca autoritatile din Luizi Calugara, poate mai mult decât prin alte parti, fac eforturi sa ii determine pe tineri sa se stabileasca la bastina si sa mai renunte la plecatul in strainatate. Asta, si in contextul in care statistica spunea ca satele si orasele s-au depopulat masiv din cauza emigrarii. Asadar, autoritatile au taiat drumuri prin porumbisti, au luat teren in intravilan, au tras apa curenta si ar urma si curentul electric. Asa ar vrea sa readuca la viata o multime de case incepute si neterminate, ce impânzesc intinderile dintre Luizi si Bacau. Tot atunci, descopream tineri care au renuntat la munca in Italia dupa 16 ani de pribegie, decisi sa isi ridice aici case si sa se ocupe de agricultura. Asta si pentru ca treaba s-a stricat si in Italia, si in Anglia si in Spania, iar pâinea de acolo a devenit mai greu accesibila si ceva mai neagra.

Am mers din nou la Luizi zilele acestea, in plin sezon al “italienilor” reveniti in concedii. Casele “la rosu”, abandonate fiindca au devenit prea scumpe de finisat, sunt la locul lor, neclintite. Iluzia ca as fi putut gasi ceva mai mult entuziasm si dorinta de revenire la matca s-a spulberat dupa câteva idei schimbate cu niscaiva cunoscuti din sat. Strainatatea pare sa ramâna singura varianta de supravietuire pentru mii dintre ai nostri, carora statul român este incapabil sa le ofere macar o speranta ca lucrurile s-ar putea schimba. Asta insa nu neaga efortul, de altfel laudabil, al autoritatilor locale pentru a-i atrage pe fugari. Insa oferta este palida si greu palpabila, asezata mai ales pe speranta unora ca vor razbi daca vor face agricultura alaturi de familiile ramase aici. Slabe sanse. Majoritatea si-au umplut portbagajele cu bunatati care sa le aduca aminte de casa si dusi au fost.

Astfel ca, dupa o luna de concedii si animatie, dupa o luna de nunti pe banda rulanta, dupa o luna de buna dispozitia data de revederea celor dragi, la Luizi se lasa iar linistea apasatoare, ramân batrânii care privesc de la porti in lungul drumului, in asteptarea viitoarei luni august, din 2014. Si mai ramân aceleasi case cu ochiurile acoperite cu scândura, tencuite cu sperante ca anul care vine va aduce si agoniseala necesara pentru finisarea lor. Poate, chiar, pentru intoarcerea la bastina.