Poezie-fanion a românismului, publicată de George Sion (1822-1892), apare în înregistrările de pe internet în formate dezavantajoase pentru adevărul editorial: fie este reprodusă doar prima strofă, fie prima şi ultima, fie sunt segmentate în catrene, ceea ce contravine tiparului originar. Mai trist e faptul că nu am găsit decât în antologii (de pildă, „Ca o vatră, limba noastră”, de George Mirea, la Editura „Eminescu”, în 1982) textul complet. (Culegerea realizatorului emisiunii radiofonice „Odă limbii române” se deschide cu poezia lui Vasile Alecsandri – 1818-1890 – „Cântecul gintei latine”.) Am apelat la ediţia princeps („Din poesiile lui George Sion”, Bucureşti, Imprimeria Naţională a lui Josif Romanov et comp., 1857, pp. 190-193; Biblioteca Judeţeană „C. Sturdza” Bacău, Fond documentar şi patrimoniu, cota II 8586) pentru a reproduce integral textul, uşor adaptat, al poeziei, ca necesară datorie la bicentenarul naşterii autorului. (Ioan Dănilă)
Mult e dulce și frumoasă/ Limba ce-o vorbim,/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim./ Saltă inima-n plăcere/ Când o ascultăm/ Și pe buze-aduce miere/ Când o cuvântăm./ Românașul o iubește/ Ca sufletul său –/ Vorbiți, scrieți românește,/ Pentru Dumnezeu.
Româncuţe tinerele,/ Visuri de amor,/ Ale voastre drăgănele/ Le iubesc de mor,/ Dar vorbind în limbi străine,/ Nu pot să v-ascult,/ A fugi în lume-mi vine,/ Căci mi-i ciudă mult;/ Inima mi se răceşte,/ Moare visul meu –/ Vorbiți, scrieți românește,/ Pentru Dumnezeu!
Glumele sunt mai bogate,/ Au ton mai firesc/ Româneşte cuvântate,/ Aşa să trăiesc!/ Pe o glumă românească/ Sufletul mi-aş da,/ Iar pe una franţuzească,/ Zău, nici o para./ Ce-i străin nu se lipeşte/ De sufletul meu;/ Glumiţi dar şi româneşte,/ Pentru Dumnezeu!
Frați, ce-n dulcea Românie/ Nașteți și muriți/ Și-n lumina ei cea vie/ Dulce vieţuiți,/ Voi pe câţi patria cheamă/ Dragi copii ai săi,/ Fără ca să ceară seamă/ La bravi sau mişei,/ Arătaţi cum că trăieşte/ Elementul său –/ Vorbiți, scrieți românește,/ Pentru Dumnezeu!
De ce limba strămoşească/ Să n-o cultivăm?/ Au voim ca să roșească/ Țărna ce călcăm?/ Limbă, țară vorbe sfinte/ La strămoși era;/ Ei ar plânge în morminte/ Când ne-ar asculta./ Al lor geniu ne şopteşte/ Din mormânt mereu:/ „Vorbiți, scrieți românește,/ Pentru Dumnezeu!”
Iar tu, mândra mea iubită,/ Tu, dacă voieşti/ Să-mi spui că eşti fericită/ De când mă iubeşti,/ Dacă vrei de fericire/ A mă îmbăta/ Şi în cer cu-a ta iubire/ A mă străpurta,/ Dacă inima-ţi simţeşte/ Ceea ce simt eu,/ Spune-mi-o în româneşte,/Pentru Dumnezeu!
