În anii ’90, pe scena Teatrului Municipal „Bacovia“ din Bacău, Ioana Postelnicu, celebrată de noua sa familie spirituală – scriitori şi cititori băcăuani –, ne atenţiona că un om trebuie răsplătit pentru meritele lui cât timp este în viaţă, şi nu după aceea. (Prozatoarea născută în Mărginimea Sibiului la 18 martie 1910 trecuse de 80 de ani…) Da, dar ce ne facem cu cei ce se grăbesc să plece de lângă noi înainte de a ne spune tot ce au de spus?
Dintre atâţia creatori de spiritualitate, amatorii de cuvinte încrucişate sau de enigmistică minoră par a nu cunoaşte crispările apropierii sfârşitului, mai ales dacă Dumnezeu i-a mai înzestrat cu o fire robustă şi un tonus optimist chiar fără de moarte.
Mihai Creţu a ilustrat paradoxul amintit: rebusist de frunte al României (premiat la prestigioase concursuri naţionale de profil), conducător de cerc, creator de definiţii intrate în antologia de gen, autor de rebusuri criptografice record (ca lungime şi strategii combinatorii), a plecat dincolo lăsând totuşi o sumă impresionantă de lucrări. Nici nu s-a obişnuit lumea cu ideea dispariţiei sale, că prietenii i-au şi scos o carte. Se intitulează simplu „Mihai“ şi îi aparţine celui mai apropiat dintre aceştia, Nelu Dumbravă.
Cine se aşteaptă să dea de o tratare documentară, bi(bl)iografică, informativă se înşală. Cititorul are în faţă o descriere… narativă aşa cum sigur i-ar fi plăcut şi lui Mihai. (Am urmărit la televiziune o întreagă emisiune dedicată lui, în care s-au evocat momente agreabile din viaţa unui rebusist.)
Cartea lui Nelu Dumbravă, de exact 100 de pagini, este a unui talentat portretist. Într-„un septembrie cald prin care curgea o lumină de miere“, a intrat în lumea rebusistă „omul care iubea literatura, istoria, fotbalul, muzica, litera şi cuvântul, spaţiul şi timpul“. Mihai Creţu avea tot ce i se cere unui autor de definiţie rebusistă, despre care Tudor Muşatescu spunea că „trebuie să întrunească un paradox: să fie în acelaşi timp clară în ceea ce priveşte înţelesul cuvântului şi neprecisă în ceea ce priveşte uşurinţa de a-l găsi“.
Am notat câte ceva din numeroasele episoade compunând o viaţă scurtă, dar densă: „Plătiţi un acatist pentru sănătatea cuvintelor, doamnă!“ (răspuns adresat unei beneficiare a generozităţii omului Mihai Creţu); „zămârdoaga“, creaţie lexicală semnată de el, a fost apreciată de însuşi Fănuş Neagu; „Melodia italiană Picollo amore îşi are sorgintea în dulcele târg al Ieşilor. Autorul, aflându-se întâmplător în holul Universităţii, a ciupit ideea de la cei câţiva studenţi ce-şi notau zeloşi programul cursurilor, îngânând: Pi colo amore, pi colo am ore…“ (Să râdem cu… Mihau Creţu, rubrică în revista „Ariadna“); „E mamă mândră şi soţie,/Nu-i trebuie brăţări, cercei,/Că este, prin farmecul ei,/Ea însăşi o bijuterie“ (catren dedicat femeii); Bădia „a găsit mereu vorba potrivită care, rostită sau scrisă meşteşugit, a încuiat minţi şi a deschis suflete“ (Theodor Dumbravă, despre Mihai Creţu).
Cartea de la „Papirus Media“ (Roman) este unul dintre cele mai înduioşătoare gesturi ale unui camarad de spirit şi suflet, care-şi deleagă acum companionul spre a fi „responsabil cu buna dispoziţie a raiului“. Sau, constatativ: „A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei“ (Nichita Stănescu, în faţa poemului „Enghidu“).
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
