Există la nivelul programei de limba şi literatura română pentru învăţământul liceal o cerinţă care priveşte expresivitatea sunetelor dintr-un anume cuvânt, ceea ce presupune înainte de toate identificarea acestor unităţi fonetice.
Când se învaţă prima oară tehnica descompunerii în constituenţi a unui cuvânt? În clasa a cincea, desigur, dar chestiunea poate fi rezolvată mult mai devreme, şi anume în clasa a doua. Problema este că învăţătorul/profesorul nu are la dispoziţie un manual corespunzător şi nici auxiliare lipsite de erori.
De pildă, un caiet pentru clasa a II-a scos de curând de o editură ieşeană ne învaţă că „un grup de litere poate reda un singur sunet (ce, che…)“, iar manualul pentru aceeaşi clasă defineşte consoanele drept „sunete care se rostesc cu ajutorul altor sunete“. Nu se precizează că aceste ultime sunete sunt doar vocale, iar mai înainte, nu se menţionează că acelaşi grup de litere, în alte contexte, poate reda două sunete.
Aşadar, programa cere însuşirea consoanelor şi a vocalelor dintr-un cuvânt, dar nu-şi propune să ne dirijeze cum să-l facem pe elev să numească fără greşeală numărul sunetelor de acolo. Nici chiar metodicile sau îndrumarele care însoţesc manualele nu oferă tehnici pe care dascălul să le preia şi să le aplice ca pe nişte chei magice. Rămâne ca fiecare să se descurce cum poate.
Oana Timofte este învăţătoare la o clasă a doua a Colegiului Naţional de Artă „George Apostu“ din Bacău. Cu o bună pregătire iniţială la limba română (asigurată de Elena Grigoraş la Poduri şi de Aurica Băbuţanu la Colegiul Naţional Pedagogic din Bacău), a găsit repede formula pentru a deosebi gheata de gata. Pe lângă factorul ludic (seamănă esenţial în transcriere fonetică, pentru că ambele au câte patru sunete), învăţătoarea şi-a luat aproape vorbele lui Jean Piaget, conform cărora oricărui copil i se poate preda orice, cu condiţia să beneficieze de o explicaţie adecvată.
Cuvintele erau alese pe loc, cu dificultăţi diverse (xerox are cinci litere, dar şapte sunete – skse-rokst –, pe când gheata are şase litere, dar mai puţin cu două sunete -sģa-tat, iar purtătorii răspunsurilor corecte erau cam toţi din clasă (32 la număr). Pentru un elev care a scris chiamă în loc de cheamă, soluţia s-a aflat la îndemână: câtă vreme nu rostim (eu) chim, (tu) chimi, ci (eu) chem, (tu) chemi, se va scrie cu e şi nu cu i. (Am auzit, cu totul izolat, un singur intrus lexical: „Analizăm fornetic cuvântul…“)
De la sunete la muzică a fost doar un pas, făcut cu graţie de solista de muzică populară Oana Timofti (Creţu). Mai întâi a fost demonstraţia unei fetiţe – Medeea-Ioana Busuioc– de a aşeza pe note un text pentru copii, iar apoi obsesia învăţătoarei de a asigura înţelegerea oricărui text, cu atât mai mult a unuia care susţine o partitură muzicală. Ca atare, lectura model a schiţei „Buburuza“ (după Eugen Jianu) a fost însoţită de imagini în perfect acord cu conţinutul de idei, (de)rulate pe ecran, iar retenţia a surprins esenţialul: vietatea este, fără să ştie, prima gâză care vesteşte primăvara.
Cu un astfel de suport s-a născut sugestia unei dezbateri pe tema sincretismului artelor, din perspectivă didactică. Profesorului de limba şi literatura română, învăţătorului de la un liceu vocaţional (de muzică) le revine dulcea povară a prelucrării unui text literar după metoda lecturii explicative, pentru ca memorarea acestuia în vederea asocierii cu suportul muzical să nu fie un act ilogic.
