Am fi dorit să evităm repetiţia din titlu, dar n-a fost chip, pentru că anulam intenţia de a discuta un singur aspect lingvistic: cu -l sau fără -l? Este vorba despre numele satului Frumuşelu, din comuna Glăvăneşti, judeţul Bacău.
După normele ortografice recente (nu neapărat invocăm DOOM-ul din 1982 sau 2005, ci ne referim la îndreptarele ortografice din ultimele decenii), numele localităţilor reprezentate printr-un singur cuvânt nu se articulează nici la singular (Bacău, nu Bacăul), nici la plural (Bucureşti, nu Bucureştii).
Dacă avem toponime alcătuite din minimum două cuvinte, primul dintre acestea (termenul generic) se articulează doar dacă are legătură cu următorul/următoarele. Aşadar, vom scrie Târgul Frumos, dar Târgu-Ocna, Podul Turcului, dar Podu-Olt, Gârlenii de Sus, dar Bolintin-din-Deal, pentru că putem reconstitui enunţuri ca /târgul e frumos/, /podul e al turcului/ şi /Gârlenii sunt de sus/.
Localitatea Frumuşelu – atestată la 24 iulie 1428, în vremea domniei lui Alexandru cel Bun – este de o seamă cu Glăvăneştiul, satul de reşedinţă al comunei. „Tezaurul toponimic al României. Moldova“ (1991) ne informează cu privire la variantele denumirii localităţii: Frumuşălu(l) (1774), Frumuşele(le) (1835), Frumuşanu(l) (1844), Frumosu(l) (1856). Dragoş Moldovanu, coordonatorul dicţionarului apărut sub egida Academiei Române, propune revenirea la forma articulată a toponimelor, ceea ce este imposibil, de vreme ce vorbitorii preferă varianta cea mai simplă, iar lucrările normative din ultima jumătate de veac exclud utilizarea articolului hotărât enclitic.
„Toponimia românească“ (1963) a lui Iorgu Iordan consemnează, de asemenea, formele articulate, dar ca material de lucru pentru specialişti. Frumuşelu(l) e încadrat între „Numele topice care arată o însuşire a locului“, sub genericul Frumoasa, cu variantele Frumuşeni, Frumuşica, Frumuşiţa (din lat. formosus); Muşata, Muşatu, Muşeteşti, Muşeteasca (din aromânul muşat „frumos“); Crasna, Crasnicola, Crăsani, Crăsnăşeni (din vechiul slav crasin „frumos“); Lepşa, Lepşuleţu (din slavul lep „frumos“). N. A. Constantinescu, în „Dicţionar onomastic românesc“ (1963), înregistrează variantele Frumosu, Frumuşanu, Frumuşelu, Frumuşica, Frumoşeiu, Frumuşiţa, Frumuzachi, Formos atât ca nume de persoană, cât şi ca nume de locuri.
Am mers în satul cu pricina (duminică, 28 iulie 2013) şi am vorbit cu oameni care, rostindu-şi numele satului, nu aveau în atenţie niciun -l final. I-am întrebat dacă ştiu de scrierea în vreun act a buclucaşului -l şi m-am ales cu răspunsuri negative. Am vizitat-o apoi pe profesoara de limba şi literatura română Tatiana Galan, cu care am realizat un interviu pe această temă. Cunoscută drept pasionat cercetător al tradiţiilor locului, mi-a declarat că are în vedere doar varianta fonetică Frumuşălu, auzită la elevi sau săteni, în cele câteva decenii de activitate la catedră. Articularea apare, într-adevăr, dar numai în documente vechi. La mică distanţă este satul Muncelu, al cărui nume comportă acelaşi comentariu ortografic.
Dacă ar fi fost să ne ghidăm după indicatoarele rutiere, intrăm iarăşi în zone derutante: Frumuşelu 2, dinspre Glăvăneşti (am mers mai puţin de 2 km până la locuinţa familiei Galan), dar Siretul 5, spre satul din comuna Săuceşti. Aici „ceaţa“ este totală: o fi vorba despre râu ori despre localitate? Deci se poate şi mai rău…
