Nici nu ştii cum să etichetezi cea mai recentă carte a lui Petre Isachi – „Despre mine şi Dalila“ –, pentru că are o fizionomie neobişnuită. Juri că este un jurnal (e organizată ca atare, de la 25. XI. 2011 la 31 dec. 2012), ca să dai repede peste o falsă ficţiune, adică peste hermeneutul, epistemologul, semioticianul, filozoful, criticul literar, eseistul, pamfletarul, publicistul etc. care este redactorul-şef al revistei băcăuane „13 Plus“. Aşadar, (pseudo)diaristul Petre Isachi satisface, cum grano salis, exigenţele multor discipline din trunchiul umanist, mai precis din „Republica literelor“.
Paradoxal, dar nu vom găsi în cele 298 de pagini elogiul cuvântului rostit/scris, ci al celui nevăzut, nenăscut, neauzit, pentru că „rămâi în literatura Lumii prin ce n-ai scris. Nescrisul din Scrisul lui Eminescu îi asigură longevitatea Operei“ (p. 162; jocul majusculelor îi aparţine lui P.I.). Dacă Nichita Stănescu se vedea un „elev târziu al lui Cârlova şi un urmaş al Văcăreştilor“, P. Isachi nu poate fi departe de modelele culturale: „Fără limba română nu exist eu şi circumstanţele mele“.
Dar cuvântul originar nu a rămas la noi cu încărcătura-i de divinitate, ceea ce l-a făcut pe D. R. Popescu să diferenţieze Cuvântul şarpelui diabolic de Cuvântul prin care Dumnezeu a creat lumea, iar pe P. Isachi să ne atenţioneze că „nu există un blestem mai eficient decât cel provocat de Cuvântul“ Sâsâitului. Un astfel de glas al răului ne poate îndemna să ne credem fără vină: „Iubiţi cititori – ni se adresează Eugen Ionescu –, fiecare dintre noi are dreptate, numai ceilalţi greşesc. Cu o singură condiţie: niciunul dintre noi să nu-şi închipuie că e celălalt“.
„Cititorule, Fratele meu – ne spune la rându-i Petre Isachi –, te văd totuşi indecis. s…t Citind această carte de nisip, te rog să încerci să înţelegi ce-ţi comunică Dalila…“ (p. 19). Aflăm abia la pagina 168 că în actul lecturii îşi dau mâna „două euri“: eul auctorial (al creatorului) şi eul actorial (al cititorului)“. Eu l-aş contopi într-unul singur: eul a(u)ctorial, dar aş anula identitatea celor doi. (Rareori îl ispiteşte pe autor jocul de cuvinte: la 10 mai 2012, este… celebrat „Preahăhăitul Rică Răducanu din Giuleşti. Pomenirea porţilor“ sau „Aducerea hoaştelor Cuv. Adelina şi Simona Sensual“ – 7 iunie 2012.)
De altfel, P. Isachi jonglează cu terminologia lingvistică: „prefixoidul post- generează un rău şi mai mare“; „conjuncţia şi, în locul disjuncţiei sau“, la Eminescu devine „nici una, nici alta“; „Bine că nu există un asemenea test. Propoziţia a II-a din fraza anterioară este o subiectivă…“ (p. 135). E vorba de „testul de realitate“, ca probă supremă a adevărului. În alte locuri dezvoltă teoria semnului lingvistic (p. 10), a sinonimelor (reper – model, p. 70) ori a antonimelor (creştin – păcătos, p. 13). Cu uneltele vizibile ale scriitorului, P. Isachi metaforizează (in)voluntar: „Sf. Dumitru Fărcaşu, Patriarhul taragotului“; „Cuviosul Prunariu, înălţat la ceruri“; „Sf. Mihail de la Ipoteşti, aducătorul de ploi cu flori de tei“ etc.
Cultura naţională trebuie reevaluată, câtă vreme românul continuă să se reabiliteze în propriii ochi. P. Isachi nu-i mai dă dreptate lui I. L. Caragiale, care spunea cu mâhnire: „Nu, hotărât: neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă, nu e pân-acum dospit cumsecade“. Şi nu imitaţia ne scoate din impas, ci păstrarea fibrei autohtone: „Era globală în care am intrat duşi de val obligă facultăţile de litere nu numai să apere şi să reconstruiască Monumentul literaturii naţionale (în corelaţie cu literatura universală), ci să-şi înveţe studenţii s…t păstrarea spiritului autohton, adică păstrarea originalităţii“.
Viitorul pare incert: „Nu se ştie, deocamdată, ce limbă vom vorbi şi unde ne vom muta Casa Poporului. Dar vom exista!“ (p. 273).
Cartea lui Petre Isachi – un examen de conştiinţă trecut cu brio.
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
