Se pare că uneori este greu de stabilit granița dintre muncă și lene. Cioran, să ne amintim, mărturisea că a avut o ,,o viață de vis, aproape, o viață de leneș, cum nu sunt multe în acest veac”. Unui prieten austriac i‑a spus că își trăiește viața ,,ca pe un concediu”. Era un leneș?… Scriitorul britanic Tom Hodgkinson se întreabă („Ghidul leneșului. Mic tratat pentru leneși rafinați”, București, Editura Nemira, 2012) dacă lenea este ceva atât de rău… Încercând să ne convingă de contrariu, ne oferă câteva exemple de leneși celebri, dintre care nu lipsesc Mark Twain, Benjamin Franklin, George Gordon Noel Byron, Bertrand Russell, Oscar Wilde, Friedrich Nietzsche, Victor Hugo, John Lennon, Winston Churchill… El își propune chiar și ținta de a ne convinge că lenea ar putea fi înălțată la rang de virtute. Firește, nu este vorba despre tipul de lenevie care ne invită să nu facem nimic. Îi aplaudă pe leneșii rafinați care se străduiesc să redea leneviei statutul de artă. Au existat chiar și alte tentative pentru atingerea acestui țel. De pildă, columbienii din Bogota au gestionat temporar interesanta viață a unui muzeu al lenei. Bănuind că truda a provocat uneori deranj în ființarea multora, oferim câteva gânduri semnate de Hodgkinson. Cine știe, poate că unora le vor fi de folos… ,,Nu, cei ce se scoală devreme nu sunt sănătoși, bogați și deștepți. Ei sunt deseori bolnăvicioși, săraci și proști. Ei îi slujesc pe cei care se scoală târziu”… „Slujba a fost inventată pentru a ușura sarcina celor din vârful piramidei. Oamenii s‑au trezit despuiați de independență, pentru a sluji visurile de mărire ale altora – proprietarii de fabrici care aspirau la o poziție mai înaltă și credeau în munca îndârjită”… „Într‑adevăr, la începutul Evului Mediu, cei care munceau – acei laboratores – erau disprețuiți de restul societății. În vârful piramidei se situau leneșii – clericii și războinicii. Potrivit lui Tacit, războinicii respectau regula potrivit căreia trebuiau să fie leneși și lipsiți de vlagă la muncă, pentru că prin sânge puteau dobândi tot ceea ce voiau, astfel că între campanii își petreceau vremea ospătându‑se, bând, dormind sau alergând după femei”… „Lâncezeala, tragerea de timp sau joaca în momente aprobate precum weekendul, pauzele și concediile, sunt firești, însă adevărata plăcere o simți doar când nu muncești în vreme ce alții trudesc”… ,,Teoria mea e că lumea se împarte în două: în leneși și antileneși. Pe aceștia din urmă îi botez acum «pisălogi». Ei sunt oameni pe care pur și simplu nu‑i lasă inima să nu se amestece în viața altora. Le lipsește imaginația, cred în munca îndârjită, în exploatare și ipocrizie, și devin politicieni, birocrați și îmbuibați perfecți. Vor ca mereu să se întâmple câte ceva, dar nu le pasă ce. Își impun părerile prin forța legii, coerciției și cu ajutorul presei și‑și justifică acțiunile spunând că au creat slujbe, ori au redus costurile, au sporit cheltuielile sau au realizat profituri pentru acționari”… „Pentru mine, libertatea și lenea sunt practic sinonime. Leneșul e un gânditor și un visător și vrea cu ardoare să rămână independent. Ar prefera să nu se răscoale, dar când își vede atacat dreptul la lenevie, se poate ridica la acțiune”… (T. Hodgkinson, op. cit.). Cum ar reacționa Dostoievski dacă ar citi această carte scrisă de Tom Hodgkinson? Cu zâmbetul pe față? Probabil l‑ar… delega pe subteranist să‑i ofere o replică, un răspuns. Care, bucuros fiind întrucât poate contribui la consolidarea statutului de atitudine virtuoasă a leneviei, ar zice iar și iar: „«Leneș!» – păi ăsta‑i un titlu, o menire, e o carieră, rogu‑vă. Nu glumiți, așa‑i. Aș fi atunci membru de drept al celui mai select club și singura mea ocupație ar fi că m‑aș stima perpetuu”. Și ce leneș! Cu ștaif estetic, nu unul simplu, ci unul sensibil la tot ce e frumos și sublim. ,,Cum vă place? Visez de mult la asta”… Numai că, sunt sigur, subteranistul ar primi și replici. Oscar Wilde i‑ar putea spune, de pildă, că inactivitatea este o treaba foarte grea, întrucât se găsesc mulți care se vor strădui să te îmbrâncească spre muncă…
Bertrand Russell a trimis lenea (,,Eseuri sceptice”, București, Editura Humanitas, 2015, p. 60), cu mulți ani în urmă, într‑o comparație interesantă în care actorii sunt europeanul vestic și chinezul: „Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte principala diferență dintre chinezi și noi, aș spune că ei, în principal, năzuiesc la delectare, pe când noi năzuim în principal la putere. Ne place puterea asupra semenilor, ne place și puterea asupra naturii”. Chinezii, crede el, sunt prea leneși și prea blajini pentru a viza asemenea obiective. Când Russell începe să nuanțeze, realizezi că lenea chinezilor nu este una clasică, afurisită de etica trudei: ,,Afirmația că sunt leneși este însă adevărată doar într‑un anumit sens. Nu sunt leneși în felul rușilor, ci sunt dispuși să muncească tenace pentru a‑și câștiga existența. Angajatorii spun că sunt extrem de muncitori. Vor să muncească, însă nu precum americanii și vest‑europenii, doar pentru că s‑ar plictisi dacă nu ar munci, nici nu se agită de dragul agitației. Când au din ce să trăiască, trăiesc din acest avut, în loc de a încerca să și‑l sporească muncind mai mult. Au o infinită capacitate de a petrece în tihnă – de a merge la teatru, de a sta de vorbă la o ceașcă de ceai, de a admira arta chineză din vechime sau de a se plimba în mijlocul naturii”. Russell, pe care Tom Hodgkinson îl trece pe lista ,,leneșilor rafinați”, zice: ,,De când am ajuns să cunosc China, privesc lenea drept una dintre cele mai alese calități de care oamenii de rând sunt capabili. Anumite lucruri le obținem mobilizându‑ne energiile, dar am putea să ne întrebăm dacă ceea ce obținem astfel are vreo valoare. Noi am dezvoltat o uimitoare pricepere de a fabrica, din care consacrăm o parte construirii de vapoare, automobile, telefoane și alte mijloace de a trăi luxos și foarte tensionat, pe când o altă parte o consacrăm fabricării de tunuri, gaze toxice și avioane, în scopul de a ne ucide în masă unii pe alții”. Puțintică lene nu le‑ar strica nici occidentalilor, care au ajuns prizonierii unei societăți de consum, uitând, de multe ori, de beneficiile relaxării, sugerează Russell, căci lenea pe care ne îndeamnă s‑o jinduim este tihna care urmează după ce‑ai muncit doar pentru a‑ți asigura supraviețuirea hic et nunc, fără priviri pofticioase către profit și belșug inutil.
