Lenea, virtute și artă?

Subiect incitant, lenea mă trimite iar cu gândul la Creangă, la Goncearov şi la Dostoievski. Mai nou, m-a cucerit și britanicul Tom Hodgkinson cu discursul său despre lene.

„Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era, zice Creangă, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca…” (Ion Creangă, Povestea unui om leneş, în ,,Poveşti, amintiri, povestiri”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, pag. 246).

Lenea eroului crengist este oboseală cotropitoare, plictiseală, dezgust, silă, lehamite de viaţă, motiv pentru care, Valeriu Cristea crede că în acest caz Creangă nu rămâne doar ilustratorul unei zicale, ci îşi plasează eroul cuprins de greaţă existenţială în galeria personajelor care aveau să fie creionate de Sartre. Onorant, nu?

Oblomov, personajul lui Ivan Alexandrovici Goncearov, este o Madame Bovary în oglindă. Bovarismul şi oblomovismul sugerează evadarea din tot. Oblomov întruchipează ceva mai mult decât lenea ca lene: neputinţa de a evada din condiţia dată, blestemul de a fi logodit etern cu plictisul funciar.

Patul – pe care eroul romanului reuşeşte să-l părăsească doar după vreo sută cincizeci de… pagini – „este un centru gravitaţional mai puternic decât iubirea”. (Răzvan Ilie, Despre Oblomov sau despre plumbul din picioare, Voxpublica, 2009). Copleşit de o lene teribilă, de sentimentul că nu e pe lume loc mai binecuvântat decât patul, eroul este rupt de viermuiala lumii.

Patul îi devine, în cele din urmă, sicriu. Blomovismul este contagios. Până și… decorul se molipsește: „Pe pereţi, în jurul tablourilor, atârnau dantele de aţe de păianjen, îmbâcsite de colb; oglinzile, în loc să răsfrângă obiectele, mai curând ar fi putut sluji de table ca să însemni pe praful aşternut pe ele câte ceva de ţinut minte. Covoarele erau pline de pete. Pe canapea stă trântit câte un prosop; pe masă, rar se întâmpla să nu găseşti, dimineaţa, o farfurie, solniţa, vreun os rămas de la cina din ajun şi firimituri de pâine. (Ivan Alexandrovici Goncearov, „Oblomov”, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1962, pag. 7,8).

Omul dostoievskian din subterană face, pur şi simplu, elogiul lenei: „O, domnilor, eu, poate, mă consider om deştept numai pentru că toată viaţa n-am fost în stare nici să încep, nici să termin ceva”. (F.M. Dostoievski, „Însemnări din subterană”, în „Jucătorul şi alte microromane”, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pag. 46). Lenea este, aşadar, o virtute. Avem aici o veritabilă metafizică a lenei:

„O, dacă aş sta degeaba numai din lene! Doamne, cât de mult m-aş stima atunci! M-aş stima tocmai fiindcă măcar lene sunt în stare să am în mine; măcar o însuşire, oarecum pozitivă, ar exista în mine, iar eu aş fi sigur de ea”. (Ibidem, pag. 47). Eroul subteranei are lene cu ştaif, o lene cu doctrină: „«Leneş!» – păi ăsta-i un titlu, o menire, e o carieră, rogu-vă. Nu glumiţi, aşa-i. Aş fi atunci membru de drept al celui mai select club şi singura mea ocupaţie ar fi că m-aş stima perpetuu”. (Ibidem, pag. 47).

Scriitorul britanic Tom Hodgkinson se întreabă („Ghidul leneșului. Mic tratat pentru leneși rafinați”, Editura Nemira, București, 2012) dacă lenea este ceva atât de rău… Încercând să ne convingă de contrariu, ne oferă câteva exemple de leneși celebri, dintre care nu lipsesc Mark Twain, Benjamin Franklin, Bertrand Russell, Oscar Wilde, Nietzsche, Victor Hugo, John Lennon, Winston Churchill…

El își propune chiar și ținta de a ne convinge că lenea ar putea fi înălțată la rang de virtute, ba chiar și de artă. Columbienii din Bogota, ne amintește autorul, au gestionat, ceva vreme, un muzeu al lenei. E floare la ureche să fii leneș, nu-i așa? Ei, nu-i chiar așa, ne-ar putea șopti Oscar Wilde, din paginile cărții lui Hodgkinson, căci inactivitatea este o treabă foarte grea, întrucât se găsesc mulți care se vor strădui să te pună la muncă… Lumea e rea…