,,Să ne lenevim în toate, în afară de iubire şi băutură, în afară de lenevie”
Sociologul Ștefan Zeletin, într‑o cercetare (1925) a cărei valoare este recunoscută și astăzi („Burghezia română”, București, Editura Humanitas, 1992), ne ajută să privim și din alte perspective fenomenul potrivit căruia, de pildă, „oamenii săraci sunt leneși, că nu vor să muncească”. Riguros, sociologul definește conceptul de burghezie: ,,Se înțelege prin burghezie clasa socială care se ocupă cu valori de schimb, adică cu mărfuri” (op. cit., p. 25). Nici cea mai mică aluzie către exploatare etc. Sociologul trimite priviri către educație și mentalitate: ,,Istoricul englez J. R. Seely începe cercetările sale asupra dezvoltării Angliei moderne cu aceste cuvinte: «E o maximă la care țin mult, că istoria, păstrându‑și metoda ei științifică, ar trebui să urmărească un scop practic». Dacă cititorul ar înclina să tragă o încheiere practică din cercetările de față, socotim că aceasta nu ar putea fi decât următoarea: îndrumarea spiritului român, în toate formele sale de activitate, de la vechea sa atitudine leneșă, negativă, la o atitudine de muncă pozitivă: de la criticism la creație” (ibid., p. 20). Zeletin ne îmbogățește, în acord cu spiritul științific al cercetărilor sociologice și economice specifice timpului său, cu un gând care aruncă în aer toate speculațiile potrivit cărora gena lenei ar fi specifică unor popoare, categorii sociale, rase etc. În termenii consacrați ai discursului contemporan, înțelegem că managementul economic și politic reprezintă cauzele manifestării leneviei ca fenomen social: ,,Perioada revoluției agrare, căreia procesul de proletarizare a țărănimii îi dăruiește balastul unei suprapopulații fără muncă, cunoaște totuși și o criză cu totul caracteristică: lipsa brațelor de lucru. Fenomenul pare straniu, totuși e real. Atât moșiile, cât și uzinele – acolo, unde sunt – amenință acum să rămână pustii, din lipsă de lucrători. Și asemenea criză se petrece într‑un timp când muncitorii fără lucru mișună peste tot! De aici plângerea generală la începuturile burgheziei europene, cum că oamenii săraci sunt leneși, că nu vor să muncească, precum și propunerea de a li se plăti cât se poate mai puțin, pentru ca mizeria să‑i silească la muncă” (ibid., p. 222). Nimeni nu se naște leneș, așadar. Sistemul social este cel generator de lene.
Mihai Ralea (,,Fenomenul românesc”, București, Editura Albatros, 1997), într‑o ,,cercare de caracterizare psihologică” a neamului românesc, evidenția că echilibrul sufletesc al acestuia ,,se cheamă adaptabilitate”, dar își începea discursul punând sare pe o rană greu de vindecat: ,,Există în caracterul nostru excese de lene, de plictiseală, de îndurare, de răbdare excesivă, care ne împiedică de a fi occidentali. Pe de altă parte, găsim în noi inițiative, o anumită hărnicie în a pricepe ce e bun în altă parte și a ni‑l apropia, o vioiciune în a pricepe imediat mecanismul unei noutăți, o agerime în a nu fi dezorientați și nici intimidați în fața neprevăzutului, care ne îndepărtează cu mult de apatia indolentă a Orientului. N‑am avut timpul să construim noutăți, dar am avut meritul de a pricepe și asimila imediat ce au făcut bun alții. Această adaptabilitate am perfecționat‑o făcând din ea arma noastră de luptă în existență”. Noi inițiative, o anumită hărnicie, o agerime, o vioiciune, o adaptabilitate… Ce valori minunate! Tezaur! Dar dacă managementul societății nu le cultivă….
Plonjăm pentru câteva momente în universul literaturii, ne întâlnim din nou cu Anton Pann care, după ce ne‑a vorbit despre minciună, ține să fie prezent și la dezbaterea despre lene (,,Poezii”, București, Editura Vox, 2007, pp. 25, 28): „Lenea e cocoană mare/ Care n‑are de mâncare./ Toți copacii înfrunzesc,/ Dar mulți din ei nu rodesc./ Plopul e destul de mare,/ Dar pe dânsul poame n‑are./ Pe nevoiașul și leneșul/ Cu o funie să‑i legi/ Și p‑amândoi să‑i îneci./ Parcă‑i e gură‑ncleștată/ Și de ielele luată./ De lene ochii‑și închide/ Și buzele își deschide./ I‑e lene să și vorbească,/ Dar încă să mai muncească!” Leneșii lui Creangă par niște eroi ai trudei, pe lângă cei ai lui Anton Pann: ,,Lenea când este mai mică/ Tot știe și ea de frică./ Dar când este lenea mare,/ Vede arzând pe el casa/ Ș‑îi e lene ca să iasă”. Tot răsfoind hrisoave, Mihail Sadoveanu ajunge, în „Viața lui Ștefan cel Mare”, la încheierea că firea moldovenilor ,,a fost cel mai mare dușman al lor”. Despre moldovenii din vremea lui Ștefan cel Mare notează: ,,Acești strămoși ai noștri, în corespondență directă și misterioasă cu tărâmul celălalt, nu erau lipsiți de cusururi destul de mari pentru ca în cumpăna ființei lor să fie armonie (,,Creanga de aur. Viața lui Ștefan cel Mare”, București, Editura Minerva, 1973, p. 228). Dintre cusururile acestora amintește fudulia și semeția, apriga mânie, pornirea către gâlceavă, lipsa de voință. Nu este uitată, fiind voalat amintită, lenea: ,,Dârzi când le mergea bine, lesne se apucau de trebi și mai lesne le părăseau” (ibid.)
Toate meridianele lumii sunt molipsite de lene. Germanii, cărora li s‑a dus în lume lauda despre hărnicia lor, au un influencer de geniu al lenei: ,,Să ne lenevim în toate, în afară de iubire și băutură, în afară de lenevie”, îi îndeamnă Gotthold Ephraim Lessing pe concetățenii săi. Mark Twain este ceva mai subtil în povața pe care o trimite către americani: ,,Nu amâna pe mâine ceea ce poți la fel de bine amâna pe poimâine”. Lenea, ,,acest scepticism al cărnii” (Cioran), este subiect de lux peste tot. Dacă ajungem pe arhipelagul britanic, îl auzim pe Jonathan Swift cuvântând: ,,Judecători sunt aleși dintre cei mai pezevenchi avocați, care au ajuns să fie bătrâni sau leneși”. Poate că nu este o surpriză nici prezența lui Bertrand Russell în acest context. El spune, în ,,Elogiul inactivității (1935), că ar trebui să muncim doar patru ore pe zi, întrucât ,,calea spre fericire și prosperitate trece printr‑o diminuare metodică a muncii“. Victor Hugo apără virtuțile lenei… reflexive în orizonturile franțuzești: ,,Un om nu este leneș dacă este absorbit de gânduri. Există o muncă vizibilă și una invizibilă”. Ascultând vocea ultimelor spirite, înțelegem că lenea nu ar fi nimicitoare; dimpotrivă… Atunci când ajungem însă la chinezii contemporani, nu dăm peste admiratorii celor care găsesc virtuți în gena lenei, căci, de teamă ca nu cumva să fie etichetați ca leneși, cei mai mulți dintre ei refuză concediul plătit. Investim puțină mirare în această atitudine. N‑or fi auzit chinezii despre faptul că ginerele lui Marx, Paul Lafargue, a scris (1880) eseul acela istoric despre ,,Dreptul la lene” (https://./lafargue-paul-dreptul-la-lene-pdf-free.; traducere, Alexander Tendler, 2009)? Mãcar din respect fațã de vechiul (?) lor idol ar putea sã punã puțin batista pe țambalul anatemizãrii lenei.
