Criticul literar Marius Manta, pornind de la faptul că am notat aici, în urmă cu puţină vreme, câte ceva despre zvârcolirile minciunii, mi-a lansat o nouă provocare: ,,Spuneți, pe drept cuvânt, că imaginarul nu cunoaște doar zările virtuților. Este o… stare a lucrurilor – aș adăuga! – de pretutindeni, ne place ori ba. Am văzut câteva din fețele minciunii și, «antrenați» fiind acum în cele ale răului, v‑aș invita la o plimbare prin catacombele plumburii ale unui sindrom sau ale unui păcat! Aș merge mai degrabă pe a doua variantă când mă refer la… lene. Citim în Biblie, la Proverbele lui Solomon (18,9): «Cel ce nu se ajută pe sine prin faptele sale e frate cu cel ce pe sine se nimicește». Cât de nimicitoare e lenea?”…
,,Și de ce-ar face sforțări mai mari, când fiecare brasdă pe care o trag pe pământ este profitul altora?”
Leneșul… Mamifer placentar care trăiește în America de Sud și în cea Centrală… Poate avea și o înălțime de 1,7 metri. Cea mai mare parte a vieții leneșului este trăită în copac, unde preferă să stea agățat, ținând capul în jos. N‑are civilizația grabei în gene. La urma‑urmelor, ce să caute graba și‑n clipa cea repede a supraviețuirii lui, nu? Doarme zilnic între 15‑18 ore și nu se mișcă decât în caz de mare nevoie. Media deplasării este de 40 de metri pe zi. Are nevoie de 30 de zile pentru a realiza digestia unei frunze. Pentru a efectua un act sexual își programează în agendă un răgaz de invidiat pentru muritorii superiori: 72 de ore. Nu știm dacă din acest ultim motiv leneșii, placentarele mamifere, sunt invidiați. Știm însă că sunt hăituiți rău. Oamenii, jaguarii, șerpii, acvilele harpia îi vânează nemilos. Deși în lumea celor care nu cuvântă există multe ființe locuite de o hărnicie exemplară, curios, n‑am întâlnit măcar una care să fie țintuită în atlasul zoologic, în comparație acest simpatic leneș, printr‑un nume care ar putea inspira emoționante ode dedicate muncii: Harnicul.
Regretatul istoric literar (nu‑i plăcea să fie numit și critic literar) Ion Rotaru, vorbindu‑mi cu știuta sa pasiune despre Cazania lui Varlaam (1643), zicea că suntem atât de leneși, încât pronunțăm numele acestei istorice scrieri doar pe ,,scurtătură”, ca să nu obosim, cumva, atunci când i‑am rosti numele întreg: ,,Cartea românească de învățătură la dumenecele preste an și la praznice împărătești și la svănți mari“. Nici măcar pe la examene nu riscau studenții de la Filologie să‑și accidenteze limba rostind toate aceste cuvinte dulci ca un fagure ecologic de miere. Mi‑am odihnit privirile în Cazania ilustrului nostru mitropolit și am găsit acolo și o zicere despre lene: ,,Domnul Dumnezău, Ziditorul și Făcătoriu, a toată lumea, dintâiu a făcut pe Adam cu toate darurile, împodobit frumos, și toate i‑a dat pre voia lui. Datu‑i‑a minte slobodă, nimeni să nu biruiască cu mintea și voia luiu. Dar el, nici pre aceea nu a ținut, ci a călcat învățătura lui Dumnezău, pentru că așa este omul: grabnic la cele plăcute, leneșu la cele duhovnicești”. Mi se pare că ,,leneșu la cele duhovnicești” este un fel de superlativ al lenei și pentru contemporanii lui Varlaam.
Un sociolog renumit, Dumitru Drăghicescu, încercând să realizeze o radiografie a caracterului românului, nuanțează și cu privire la lene, în ,,Din psihologia poporului român” (București, Editura Librăria Leon Alcalay, 1907), oferindu‑ne nu doar rezultatele propriilor cercetări, ci și opinii ale unor istorici străini. Citim în studiul respectiv: ,,Românii fiind întotdeauna dotați cu o inteligență superioară, dar ținută în loc, paralizată de o lenevie impusă de împrejurările nefericite ale istoriei și de o trândăvie pe care au respirat‑o din atmosfera morală a Orientului, au criticat în toți timpii pe oameni și activitatea lor, fără să fi făcut sforțări a îndrepta ceea ce criticau”. Hodina era cătată, pentru știutele ei virtuți, cu lumânarea, chiar și în orizonturile cele mai neașteptate. Zice iar sociologul Drăghicescu: ,,Înspăimântător este numărul sărbătorilor superstițioase, păgânești. În afară de sărbătorile legale, se țin în toată țara, diferind după localități, 140 de sărbători din cele 365 de zile ale anului. Și acestea sub numele și pretextele cele mai ciudate și absurde: logodna păsărilor, nunta șoarecilor, Marțea ciorilor, Lunea viermilor, Foca, Miercurea Strâmbă” (op. cit., p. 531). Trai pe vătrai! Munca este o pasiune națională de poveste, mai zice sociologul: ,,Românul la muncă dă iureș ca la război. Cu zorul, el face minuni. Țăranul sfârșește cu zorul în câteva ceasuri de clacă, o muncă pe care alminteri el n‑ar putea‑o isprăvi într‑o săptămână. Între zilele de muncă ale românilor se întind lungi perioade de odihnă sărbătorească, momente risipite din belșug […]. Un an de‑a lungul, românul stă degeaba și în ultimele zile dă pe brânci. Nicăieri mai multă agitație, mai multă zvârcolire și mai puțină muncă disciplinată ca la noi” (ibid., 487‑488). Să tot trăiești în această nișă a supraviețuirii ferice, nu? Leneșul copacului Americii de Sud și al celei Centrale este asediat de‑o mare invidie, probabil, privind către acest portret al românului. Există însă și avocați ai celor astfel învinovățiți. Drăghicescu îl citează pe francezul Elias Regnault (,,Istoria politica și socială a Principatelor Danubiene”, 1855), cel care, spunând că țăranii români sunt ,,binevoitori și ospitalieri”, notează: ,,Cei care trăiesc din sudorile lor îi învinovățesc de lene și apatie. Și de ce‑ar face sforțări mai mari, când fiecare brasdă pe care o trag pe pământ este profitul altora, când fiecare bob de grâu ce se seamănă este pentru asupritorii lor? Și de ce ar eși din nepăsarea lor obicinuită, pentru ca să adaoge ceva la avutul lor nevoiaș, când fiecare îmbunătățire în coliba lor ar fi ocazia unor despuieri noui?” (apud Dumitru Drăghicescu, op. cit., p. 504). Cauza lenei și apatiei este găsită în tolănirea sfidătoare și întârziată a relațiilor de producție medievale în istoria acelui timp. În cele 45 de contexte în care lenea, cu derivatele ei, poate fi găsită în impresionanta (și ca volum: 571 de pagini) cercetare sociologică amintită vom găsi și alte nuanțe ale problematicii.
