Lehamitea de a răspunde celor care insistă să rămână în ignoranță a devenit o stare bine-cunoscută pentru pentru mulți. În era rețelelor sociale, unde toată lumea are o părere și acces nelimitat la butonul de comentat, te lovești inevitabil de tot felul de opinii ridicole, teorii trase de păr și comentarii complet pe lângă subiect. În primă fază, când văd câte o aberație, instinctul e să răspund – să corectez, să explic, să pun lucrurile la punct. Dar, de prea multe ori, pe la jumătatea răspunsului îmi dau seama că n-are rost, și mă las păgubaș.
Din experiență, știu că în 90% din cazuri, cei care comentează aiurea sunt convinși până-n măduva oaselor că au dreptate. Nici nu le trece prin cap că ar putea greși sau că ar exista și alt punct de vedere. Și nu doar că refuză orice argument, dar iau și personal faptul că cineva încearcă să-i corecteze. De parcă discuția ar fi despre ei, nu despre ideile lor. Te trezești, deci, că încerci să aduci argumente unei persoane care nu doar că nu ascultă, dar care mai și sare la gâtul tău pentru „afrontul” de a le comenta pe pagina ta. Așa ajungi să primești nu răspunsuri raționale, ci explozii de furie de la un frustrat anonim.
E clar că, în situația asta, pentru mulți e mai sănătos să apese direct pe „delete” și „block” decât să se consume încercând să „salveze” conversația. Dacă răspunsul cu duhul blândeții ar avea vreun efect, probabil am face-o mai des. Dar când știi că, vorba aia, prostul, dacă nu e fudul, nu e prost destul, n-are rost să te obosești. Și tot din cauza asta, mulți au impresia că sunt adevărate genii. În lipsa unor oameni raționali care să-i mai tragă de mânecă, se desfășoară în voie, convinși că „tăcerea” celor din jur e un fel de aprobare. Și astfel, încep să se creadă atotștiutori.
Paradoxul e că tocmai tăcerea noastră, „lehamitea” asta de a corecta pe cineva care pare că n-are leac, contribuie uneori la răspândirea unor idei greșite. Și uite-așa, acești oameni ajung să se considere lideri de opinie, să-și ia în serios „rolul” de formatori de gândire, și să ne umple rețelele cu idei complet rupte de realitate.
Din păcate, chiar dacă renunțarea e uneori cea mai bună soluție pentru sănătatea noastră mintală, asta înseamnă că peisajul virtual e dominat tot mai mult de autosuficiența și ignoranța lor.
Lehamitea noastră și încăpățânarea lor duc, în mod paradoxal, la apariția așa-numiților „influenceri,” persoane care nu au nimic în spate care să le legitimeze poziția publică, dar care reușesc să atragă atenția doar pentru că fac zgomot. Acești „influenceri” nu se bazează pe expertiză, pe experiență în domeniu sau pe argumente solide, ci pur și simplu pe capacitatea de a spune lucruri cât mai tranșante, cât mai provocatoare. Totul se reduce la cine strigă mai tare și la cine reușește să acopere orice altă voce care i-ar contrazice. Își cultivă audiența prin metode simpliste: aruncă teorii controversate, fac afirmații scandaloase și susțin opinii extreme. Pe măsură ce noi, cei care am putea contracara aceste afirmații, renunțăm să ne implicăm, ei ajung să câștige tot mai mult teren și să atragă urmăritori dispuși să-i creadă pe cuvânt.
În era digitală, unde atenția se câștigă în secunde, iar algoritmii favorizează intensitatea și popularitatea în detrimentul calității, acești influenceri găsesc teren fertil. Ei capătă vizibilitate nu prin profunzimea ideilor, ci prin volumul zgomotului pe care îl fac și prin tendința lor de a provoca. Lipsa unui răspuns critic la afirmațiile lor le dă, de multe ori, impresia că sunt pe drumul cel bun – că toată lumea este de acord cu ei sau, și mai grav, că cei care îi ignoră nu au argumente suficient de puternice ca să îi contrazică. Așa ajung să se creadă experți în toate domeniile și să-și asume rolul de „voci ale poporului.”
De fapt, acest fenomen are o rădăcină psihologică destul de simplă: oameni care se văd ignorați sau lipsiți de influență într-un context real au acum posibilitatea de a câștiga atenție într-un mediu virtual. Rețelele sociale le oferă un spațiu unde își pot construi o imagine publică și unde pot dicta conversația, fără să fie nevoie să dovedească vreo competență anume. Astfel, au ajuns să cultive o falsă autoritate bazată doar pe prezența lor vocală și pe capacitatea de a strânge reacții.
Pentru a rămâne relevanți, ei amplifică polarizarea. Declarațiile lor nu sunt concepute pentru a deschide un dialog, ci mai degrabă pentru a atrage reacții extreme: aprecieri pasionate de la fani și critici aprige de la cei care îi contestă. Orice atenție este bună pentru ei – chiar și cea negativă – și astfel își sporesc influența, deoarece algoritmii de pe rețele sociale recompensează aceste interacțiuni. Pe termen lung, această dinamică alimentează un cerc vicios: cu cât ne enervează mai tare și le răspundem, cu atât devin mai vizibili, iar cu cât le ignorăm mai mult, cu atât se cred mai îndreptățiți.
Această rețetă le permite să devină lideri de opinie fără fundament real, iar noi, dezgustați de toxicitatea discuției și obosiți de încercarea de a argumenta rațional, le cedăm teren. Fără o contracarare constantă și argumentată, mulți oameni ajung să îi ia în serios, confundând zgomotul cu competența și popularitatea cu validarea. În final, influența acestor personaje se întărește tocmai din nevoia noastră de liniște, iar aceștia ajung să devină modele de gândire pentru un public din ce în ce mai mare.
