În ultimii ani, România a început să implementeze măsuri ambițioase pentru îmbunătățirea calității aerului în orașe, iar acum se discută inclusiv introducerea zonelor cu nivel scăzut de emisii (ZNSE). Aceste inițiative, aparent bine intenționate, ridică, însă întrebări pertinente.
Aplicarea acestor măsuri în orașe de 100-200.000 de locuitori, unde infrastructura și necesitățile comunității diferă semnificativ de cele ale marilor metropole, a stârnit numeroase controverse și nemulțumiri.
În orașele mici și mijlocii din România, recent au fost construite piste de biciclete și se introduc benzi speciale pentru autobuze. Deși aceste inițiative par să promovează transportul alternativ și reduc traficul auto, ele au venit cu un cost semnificativ: reducerea locurilor de parcare și restricționarea circulației autoturismelor. Pentru mulți locuitori, în special cei care depind de mașini pentru navetă și alte activități zilnice, aceste măsuri sunt percepute ca o intruziune și o restricție excesivă.
Este relevant să observăm că marile metropole din Occident au adoptat ZNSE într-un mod gradual și adaptat la contextul lor specific. Orașe precum Londra, Paris și Berlin au implementat aceste zone în răspuns la probleme severe de poluare și congestie, într-un cadru urban complex cu alternative de transport bine dezvoltate. În contrast, orașele de 100-200.000 de locuitori din România nu se confruntă cu aceleași niveluri de poluare și au infrastructuri de transport public mai puțin dezvoltate.
Guvernul României pare să adopte o abordare „mai catolică decât Papa”, impunând măsuri stricte care au fost abia timid adoptate în marile metropole. Această discrepanță ridică întrebări cu privire la rațiunea din spatele acestor decizii și la beneficiile reale pentru comunitățile locale.
Măsurile propuse au un impact disproporționat asupra populației vulnerabile. Cetățenii cu venituri mai mici, care nu își pot permite achiziționarea de mașini electrice sau hibrid, sunt cei mai afectați. Pentru ei, accesul la locurile de muncă, la servicii și la facilități esențiale devine mai dificil și mai costisitor. Într-o țară unde iarna durează aproape jumătate de an, alternativa bicicletei nu este una viabilă pentru toată lumea.
Acțiunile guvernamentale par să confirme toate teoriile conspirației lansate în ultimii ani.O parte a populației a începunt să considere aceste măsuri ca parte a unui plan mai larg de control și restricționare a libertăților personale.
Introducerea zonelor cu nivel scăzut de emisii în orașele de 100-200.000 de locuitori din România este o politică ciudată, mai ales în contextul în care aceste orașe nu au o infrastructură rutieră care să permită multe dintre inovațiile impuse de Uniunea Europeană.
Multe dintre aceste orașe se confruntă cu probleme fundamentale legate de infrastructura de bază, cum ar fi drumuri neasfaltate, rețele de transport public insuficiente și parcări inadecvate. În timp ce marile metropole europene au beneficiat de investiții masive în infrastructură și de un transport public bine dezvoltat, orașele mici și mijlocii din România abia fac față cerințelor zilnice de mobilitate.
Implementarea ZNSE în aceste orașe ar necesita nu doar restricții de acces pentru vehiculele poluante, ci și crearea unor alternative viabile pentru locuitori. Acest lucru ar presupune investiții semnificative în rețelele de transport public, dezvoltarea infrastructurii pentru biciclete și crearea de facilități de parcare la marginea orașelor pentru a descuraja utilizarea mașinilor în centrul urban. În absența acestor măsuri complementare, ZNSE riscă să fie percepute doar ca o serie de restricții suplimentare, care agravează problemele existente în loc să le rezolve.
Mai mult, multe dintre orașele vizate nu au fost consultate în mod adecvat înainte de implementarea acestor măsuri. Fără o planificare strategică și o evaluare realistă a capacităților locale, aceste inițiative riscă să eșueze sau să provoace nemulțumiri semnificative în rândul populației. O politică eficientă de reducere a emisiilor ar trebui să fie adaptată specificului fiecărui oraș și să țină cont de resursele disponibile și de nevoile comunității locale.
