Lecturile adolescentului Dostoievski

Lectura este o forma a fericirii. Important este ceea ce citesti si daca citesti. Se spune ca Papa Iuliu al II-lea i-ar fi zis lui Michelangelo: „Pune-mi o sabie in mâna, eu nu stiu sa citesc.” Se pare ca exista mai multa cai pentru a ajunge la fericire. „Ce citesti, maria-ta?”, a intrebat Polonius. „Vorbe, vorbe, vorbe…”, i-a raspuns Hamlet. Cum citim? Ideal ar trebui sa citim precum Kierkegaard, cel care spunea ca trebuie sa citim Biblia asa cum un tânar citeste scrisoarea de la iubita lui, bucurându-se la gândul ca aceasta este scrisa pentru el; doar pentru el. Va propun sa aflati ce carti citea/recomanda un adolescent acum vreo suta saptezeci de ani. Il chema Feodor Mihailovivi Dostoievski (1821-1881), nimeni altul decât autorul romanului „Fratii Karamazov”… Este cert ca avea lecturi timpurii. „La 12 ani, ii scrie el unui cititor, l-am citit, la tara, in timpul vacantei, pe Walter Scott in intregime si chiar daca mi-am dezvoltat astfel fantezia si sensibilitatea, macar le-am indreptat intr-o directie buna si nu intr-una rea”.
La 17 ani ii scria aproape revoltat, din Petersburg, fratelui sau, Mihail, care revendica oarece prioritati in volumul si calitatea lecturilor sale: „Deci te lauzi cu faptul ca ai citit mult. Nici eu, la Petersburg, n-am citit mai putin decât tine. L-am citit in intregime pe Hoffman, in ruseste si nemteste, aproape tot pe Balzac (Balzac e urias! Caracterele lui sunt creatii ale spiritului universal! Nu spiritul vremii, ci insesi mileniile au pregatit, prin framântarile lor, o astfel de dezlantuire a sufletului omenesc). Faust al lui Goethe si poeziile lui lirice, istoria lui Polevoi, Ugolino (despre Ugolino am sa-ti scriu ceva mai târziu). De asemenea, pe Victor Hugo, in afara de Cromwell si de Hernani.” Sunt numai câteva dintre lecturile unui adolescent… Peste numai doi ani, ii scria din nou fratelui, vorbindu-i si despre lecturile din Schiller, Puskin, Homer, Racine, Corneille, Seneca, Shakespeare, Horatiu… Sunt lecturile unui spirit reflexiv, critic, judecatile de valoare fiind prezente la tot pasul… „Homer (om fabulos, intruchipându-l poate, ca si Hristos, pe Dumnezeu si trimis noua) nu poate fi pus in paralela decât cu Hristos si nu cu Goethe.” „L-am invatat pe Schiller pe de rost, vorbeam prin el, eram innebunit dupa el; si consider ca destinul nu mi-a oferit nimic mai de pret si mai la timp decât ocazia de a-l cunoaste pe marele poet in epoca respectiva a vietii mele.” „Iar acum despre Corneille. Asculta, frate, nici nu stiu cum sa vorbesc cu tine (…) Sa stii ca dupa caracterele lui colosale si dupa spiritul romantic el este aproape de Shakespeare”… Are 19 ani, e plin de verva, de spirit polemic, de umor, de entuziasm: „Ai citit «Cidul»? – citeste, nenorocitule, citeste si inchina-te pâna la pamânt in fata lui Corneille. Tu l-ai jignit! Citeste-l, citeste-l! (…) De altfel, dragul meu frate, te rog sa nu te superi din cauza expresiilor jignitoare”. Pe Mihail Dostoievski il mustra si pentru indrazneala de a crede ca Racine si Corneille nu pot sa placa rusilor: „Poti sa crezi oare ca nu gasim la ei poezie? La Racine nu gasesti poezie? (…) Ai citit tu, oare, «Andromaca», da? Frate! Ai citit oare «Ifigenia»; imposibil sa nu spui ca este fermecatoare. Achile al lui Racine nu este si el homeric? E adevarat ca Racine a furat de la Homer, dar cum a furat? Cum sunt figurile lui feminine! (…) Dar «Fedra»? Frate! E o schita shakesperiana, chiar daca statuia n-a fost din marmura, ci din ghips”.
Comparati, va rog, lecturile adolescentului Dostoievski, de acum vreo suta saptezeci de ani, cu lecturile celor mai multi dintre adolescentii de astazi…