La Balcani, „în cartier”, mai sunt aproape trei sute de suflete. E o zonă cu vile arătoase care aparțin muzicanților, mă lămurește un moșneguț binevoitor. Deși „cartierul” e pustiu, descopăr o terasă pe care doi bărbați stau la povești.
Încerc să-i iscodesc cum e cu muzica. „Păi, nu mai e… Nu mai are, lumea, nevoie de lăutari, nu mai avem căutare. Cântăm mai mult la petrecerile din familie și pentru prieteni”, spune Valter Enea, proprietar, acordeonist și pensionar. Nu sunt bogați. Casa, care are la parter un mic restaurant, a fost construită demult, prin ’90, „din CAR-uri” și renovată recent, cu ajutorul copiilor.
Pășește pe alee și se uită în lungul străzii, ca și cum ar aștepta oaspeți. Nu vine nimeni, e liniște în sat. „Am două fete, una e asistent medical la o clinică privată din Bacău, alta e în Germania, și un băiat care a terminat facultatea și masterul, dar nu-și găsește loc de muncă”, povestește bărbatul, abătut.
Doar băiatul cântă la saxofon, de altfel nici nu i-a încurajat să cânte: „Le-am spus să învețe. Cartea e sfântă, îți dă siguranță, nu stai la mâna fiecăruia așteptând două milioane o dată la trei luni. Erau vremuri bune înainte de Revoluție. Puteai să ai și 20 de copii că toți găseau de lucru.”
Se duc în Sicilia, la măsline!
E greu, tot mai greu, spune Valter Enea, oftând: „Noroc că tineretul s-a dus în străinătate și trimite valută acasă, altfel câinii ne-ar mânca! Nimeni nu mai are nevoie de lăutari. Știți cum se spune la noi, «Pe boi i-a terminat tractorul și pe lăutari, casetofonul!». Acum se face muzică, la sindrofii, cu telefonul și cu boxele.”
Recitaluri în festivalurile de tradiții? Spectacole stradale? Da’ de unde! Tinerii talenți și-au încercat norocul în orașele mari ale României și ale Europei, dar nu au fost apreciați, susține bărbatul.
„Se duc și cântă trei-patru săptămâni și vin cu praful de pe tobă. Nu-ți faci un viitor din asta! Cei care sunt zdraveni se duc la muncă afară, iar cei firavi sau bătrâni se duc la cules ghebe și măcieșe.
Casele astea, mari, pe care le vedeți, sunt făcute de familii care au câte trei-patru membri plecați în străinătate. Și-au lăsat copiii cu bunicii și s-au dus în Sicilia, la măsline, că acolo e zonă agricolă. Stau cu chirie, plătesc 200 de euro pe lună, dar au contract de muncă și asigurare.”
Viorile se prăfuiesc în pod
„Și eu am fost în Sicilia, spune Constantin Bujor, venit să bea o cafea pe terasa prietenului său. Am stat zece ani la 40 de grade, iar acum sunt bolnav, am două valve înfundate. Am muncit la piersici, la struguri, la măsline… Era disciplină acolo, la două zile venea Garda și făcea control!
Dacă era soare era bine, ne lua la muncă, dacă ploua stăteam în casă și cheltuiam, că lumina și chiria trebuia să le plătim. Străinii nu te iartă, n-ai plătit, afară! Ai speranță cât ești sănătos și muncești, nu mai poți, valea, acasă!”
Alături, Valter Enea dă din cap, aprobându-l. E trist bătrânul lăutar, nici la nunți nu e chemat, nici în restaurant nu intră nimeni: „Nu are lumea bani. Stau cu ușa deschisă toată ziua, poate trece un copil spre școală și ia un pachet de biscuiți! Pe vremuri, în satul ăsta erau șapte-opt formații, iar azi nu știu dacă mai sunt zece muzicanți.”
Trompetă, saxofon, acordeon, viori și tobe, toate se prăfuiesc în pod, îmbătrânind odată cu lăutarii.
