Laura Andros: «Eu cred în vocea sufletului meu»

De când ne naştem şi până părăsim această lume comunicăm şi relaţionăm cu semenii noştri. Se poate spune că spiritul uman este definit şi prin felul în care noi am ales să comunicăm. Această formă de legătură dintre semeni a evoluat şi ea o dată cu vremurile, definindu-ne sau alterându-ne spiritul. Iar jurnalismul, un gen de literatură făcut pe repede-nainte, este comunicarea ridicată la rang de artă. Sau, cel puţin, aşa ar trebui să fie.

Despre ce a fost în această lume a comunicării, s-a vorbit şi se va mai vorbi mult timp de-acum încolo. Despre viitorul acestei branşe se vorbeşte în termeni sumbri sau deloc favorabili. Şi totuşi, mai sunt tineri care aleg să pornească pe acest drum profesional. O fi romantism? O fi inconştienţă? Am căutat răspunsul la una dintre absolventele din acest an ale studiilor de licenţă în domeniul comunicării şi relaţiilor publice.

Este vorba de Laura Andros, studentă în anul III la Departamentul de limba şi literatura română şi ştiinţe ale comunicării din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri” din Bacău. Am întrebat-o pe Laura dacă, într-o lume în care toţi îşi dau cu părerea în toate domeniile, mai este loc pentru profesiniştii într-ale comunicării. (L.M.)

Întotdeauna este loc de mai bine. Există mereu oportunităţi prin care poţi să-ţi îmbunătăţeşti aptitudinile de comunicare. Întotdeauna poţi să devii un ascultător mai bun, să încerci să fii empatic în primul rând cu cei pe care îi intervievezi. În ceea ce priveşte comunicarea în cadrul relaţiilor interpersonale sau în cadrul unui demers jurnalistic, consider că este important să comunicăm în mod sincer, deschis şi fără echivoc. Sincer, cred că nu trebuie să ne fie frică să spunem ceea ce gândim
.
De mică mi-am dorit să fiu jurnalistă. Am avut şi de la cine să prind acest microb. Tatăl meu este regizor artistic TV, aşa că pot spune că am crescut în studioul de televiziune. Locul meu de joacă, dacă se poate spune aşa, era printre cabluri, camere de luat vederi, monitoare, recuzită şi lumini de platou. Prin urmare, a fost ceva natural pentru mine să am propria mea emisiune la o televiziune din Republica Moldova încă de la vârsta de 11 ani. Primele emisiuni pe care le-am realizat mi s-au părut un calvar. Tatăl meu era foarte sever în ceea ce priveşte prestaţia mea. Foarte des aveam parte de remarci de genul „Nu sta aşa! Cum ţii microfonul în mână?! Ce fel de întrebare e asta?! Vezi cum te aşezi în faţa camerei!”.

Îmi amintesc de un interviu pe care l-am luat unui scriitor cunoscut din Moldova, Spiridon Vangheli. Tocmai îşi lansase o carte nouă pentru copii, iar eu trebuia să port o discuţie cu el pe această temă. Ori că eram prea mică şi emoţiile şi-au spus cuvântul, ori că nu mă pregătisem îndeajuns şi nu ştiam ce să-ntreb, cert este faptul că a ieşit un fiasco. A fost un coşmar pentru cei de la montaj ca să scoată din ceea ce am filmat un material cât de cât decent. Atunci, tata mi-a ţinut un perdaf spunându-mi că aşa ceva nu se face, iar eu am izbucnit în plâns şi am zis că renunţ. A fost destul de stresant. Însă pasiunea pentru jurnalism a învins, astfel că am reuşit să trec peste obstacole, iar emisiunile au devenit din ce în ce mai bune.

Aceste amintiri nu mă afectează prea tare fiindcă mereu mi-am zis că toţi jurnaliştii mari au pornit de undeva. Au avut şi ei parte de sincope şi eşecuri. Totul e să mergi mai departe şi să evoluezi. Prin urmare, mi-am dat seama că am şi eu şansa mea prin care pot să mă manifest. Astfel, consider că pot spune lumii că am şi eu o părere, că am şi eu o voce care merită ascultată.

La Relaţii Publice şi Comunicare am ajuns printr-o întâmplare. Doream să urmez cursurile facultăţii de jurnalism din Iaşi, însă n-au mai fost locuri, aşa că am optat să ajung aici, în Bacău. Nu-mi pare rău fiindcă mi-am dat seama că acest profil educaţional îmi oferă mult mai multe oportunităţi. Este un domeniu mult mai divers, astfel că am putut să aprofundez cunoştinţe şi despre publicitate sau relaţii publice. Aceste lucruri care îmi oferă o viziune mai amplă pentru dezvoltarea mea profesională, îmi pot fi de ajutor pe mai târziu.

Eu vreau să cred, în continuare, că lumea jurnalismului (lumea televiziunii, în primul rând) va deveni mai luminoasă, mai pozitivă. Cred cu toată fiinţa mea în puterea ei de a-şi îmbunătăţi funcţiile educative sau culturale. În ultima vreme, din ce în ce mai mult, citesc articole despre faptul că jurnalismul promovează violenţa, falsitatea şi non-valoarea. Cu toate acestea, eu aş vrea să cred că, acolo unde voi fi şi eu, va fi corectitudine, sinceritate, iar oamenii din jurul meu vor fi profesionişti în toate sensurile.

Ştiu că tot ceea ce spun pare o utopie. Toţi îmi spun: „vei creşte şi-ţi vei da seama că puţine lucruri sunt aşa cum spui tu. Te vei ciocni în viaţă de multe neajunsuri, iar aşteptările îţi vor fi înşelate”. Totuşi, eu cred în vocea sufletului meu, deşi poate părea nerealist, chiar poetic, ceea ce spun. Eu cred în vocea mea interioară. Nu vreau să demonstrez tuturor că ceea ce ştiu eu este adevărat pentru că fiecare are adevărul lui, dar drumul vieţii mele este diferit de alte drumuri.

Şi, poate, eu voi avea un alt noroc în viaţă.