„Ce poate fi mai frumos, într-o caldă zi de toamnă, decât să asculți muzică rock împreună cu prietenii?”. Chiar, oare ce? Poate să beți o cafea împreună? Gavarind despre rock și nu numai? M-am reîntâlnit, după ani și ani, cu prietenul Gabriel Chelaru, autorul memorabilei fraze de mai sus (memorabile pentru mine) și, în fața unei cafele italienești, ne-am pus pe discutat despre tot ce a fost și poate că va mai fi vreodată. Warhol și Velvet Underground, Gerard Houllier și Plant, Lester Bangs și Sting. OK, în treacăt, și despre Nirvana. Dar numai în treacăt.
De Pearl Jam, în schimb, chiar că n-a fost loc. Sorry. Ce-i drept, au fost înlocuiți cu succes de Super-Sub Fairclough; na, că roșcovanul și-a făcut iar treaba! Afară ploua, poate ca-n Nichita sau poate că doar ca pe Anfield, însă toată lumea noastră era aici. Aici, înăuntru. Și ne era cald și bine. Într-atât de bine, încât, fără nicio teamă, am aruncat un ochi spre fundul ceștii de cafea, doar așa, să ne imaginăm cam ce ne-ar putea hărăzi viitorul. Or, mai degrabă, ce am vrea noi să ne aducă. Stabilit de mai bine de un deceniu și jumătate în Statele Unite, unde-i merge de n-are motive să se plângă, Gabi mi-a spus, pe tonul cel mai natural, că și-ar dori să se întoarcă. Pentru a face din nou radio, viața sa. Și chiar mai mult decât atât:
„Mi-ar plăcea al naibii de tare să ajut niște tineri aflați pe băncile facultății să descopere cum este și cum trebuie să faci radio. Să-i iau de mână și să le arăt drumul, așa cum au făcut-o, cândva, și alții cu mine”. Azi, când universul media se tot duce dracului în jos, iată că o voce- una dintre cele mai remarcabile pe care le-a avut vreodată radio-ul băcăuan- se ridică doar pentru a spune din nou „bună ziua” de la un microfon. Oh, Bog! Sper doar ca noi să nu răspundem „Houston, avem o problemă”. Când am ieșit din cafenea, am dat, absolut întâmplător, peste Anca. Și ulterior, peste Bogdan. Așa cum, cu doar o seară înainte, nimerisem nas în nas, în pustiul din centru, cu Radu. Dacă nici ăsta n-o fi un semn…
Ca să nu mai spun că, fix la următoarea lecție de chitară a fiică-mii, prof-ul a învățat-o acordurile din „Hysteria”, tocmai discul care ne-a reunit pe mine și pe Gabi; să auzi și să nu crezi! Acum, că tot l-am pomenit noi la cafea și pe Lou Reed, nu știu sigur dacă ultima mare balenă americană a fost văzută cu adevărat prin Chinatown, Florida sau zona Marilor Lacuri. Simt însă că se pregătește să taie Atlanticul în sens invers. Și asta destul de curând. Prin urmare, tot ce aveți de făcut este să fiți pe recepție; dacă într-adevăr se va întâmpla, veți fi primii care vor afla. De la radio, firește!
