Primul ecologist al țării, Nicolae Ceaușescu, și-a arătat mușchii în fața unui alt prim-ecologist, Iosip Broz Tito. Scoțându-i-se în față fără de egalul Lache, ursul carpatin puțin anesteziat, Ceaușescu a doborât cu pușca recordul lui Tito, fiind, astfel, cu trofeul obținut, și un prim-vânător internațional. Ceea ce, firește, la vremea respectivă, ne-a făcut tare fericiți pe noi, șoimii patriei, pionierii, uteciștii, comuniștii, dar și pe prețioșii rezerviști din ODUS.
După ce ne-au acuzat că le-am mâncat lebedele, printr-un emisar cu sânge albastru, Emanuel von und zu Liechtenstein, prinț, austriecii s-au răzbunat. Cu aprobare mioritică, Prințul l-a împușcat pe Arthur, considerat cel mai mare urs din U.E. Cel puțin așa susțin ecologiștii. Vânătorul zice că a împușcat alt urs.
Recent, asumându-și un inedit rol de ursar yankeu, John Cocs, candidat la postul de guvernator al Californiei, a sosit la un miting electoral din Sacramento alături de Tag, un urs brun de 500 de kilograme care a ascultat profesionist palavrele electorale. Ecologiștii n-au gustat gestul.
Dacă ar fi citit cartea filosofului etician Lori Gruen, „Animalele” (și în Peter Singer, editor, „Tratat de etică”, Iași, Editura Polirom, 2006), John Cocs ar fi aflat că trăim într-un timp care ne invită să regândim relațiile noastre cu animalele: „Condițiile în care sunt ținute animalele și modul în care ele sunt folosite de către fermieri, cercetători, blănari, agenți comerciali și alții par a nu lua în calcul faptul că animalele sunt creaturi vii, înzestrate cu sentimente” (op. cit., p. 375).
Să zicem că primul vânător al țării noastre (să ne scuze domnii Ion Țiriac și Adrian Năstase), cu știuta sa aplecare către lectură, ar fi dat cu ochii, în același volum amintit (p. 380), peste următoarele rânduri semnate acum vreo două sute de ani de Jeremy Bentham: „Dar un cal și un câine sunt mai raționali și mai comunicativi decât un bebeluș în vârstă de o zi, de o săptămână sau chiar de o lună. Presupunând că nu ar fi așa, cu ce ne-ar ajuta acest lucru? Întrebarea nu este dacă animalele pot raționa sau pot vorbi, ci dacă pot suferi”. Jurist, filosof, Bentham argumentează că nu doar ființele înzestrate cu rațiune și limbaj articulat trebuie să beneficieze de anumite drepturi, întrucât ceea ce contează în ultimă instanță este capacitatea de a trăi experiența suferinței. Atunci când o ființă suferă, nu există nicio justificare morală pentru a ignora suferința.
Să mai zicem că, impresionat de argumentele lui Bentham, Ceaușescu i-ar fi împrumutat și prințului Emanuel von und zu etc. volumul amintit. Excelența sa, doborâtorul de urși mioritici, ar fi dat acolo peste alte gânduri cuceritoare ale lui Jeremy Bentham: „Ar putea veni o zi când animalele vor obține acele drepturi care le-au fost refuzate de tiranie […]. Poate va veni o zi în care se va recunoaște că numărul de picioare, pilozitatea pielii sau terminația osului sacrum nu sunt motive suficient de bune pentru a abandona o ființă…” (ibidem).Există, desigur, chiar și pentru teroriștii care atentează la viața și demnitatea animalelor, „Declarația universală a drepturilor animalelor” (1978). Are doar 14 articole așternute frumos pe două pagini. Dacă ar fi riscat stresarea neuronilor cu lectura acestui document tare… uman, alde Ceaușescu, Emanuel zu etc., John Cocs și alții din haita lor umană ar fi dat, dacă obosiți de-atâta lectură nu s-ar fi oprit la articolul 1, și peste articolul al doilea, care, între altele cuvântă: „1.- Orice animal are dreptul la respect; 2.- Omul, ca specie animală, nu poate extermina celelalte animale sau să le folosească fără să le respecte drepturile, are datoria să-şi pună experiența în slujba animalelor”.
Un tratat despre drepturile fundamentale ale animalelor ar putea avea pe pagina sa de gardă și următoarele gânduri emoționante: „Măreţia unei naţiuni poate fi judecată prin felul cum îşi tratează animalele” (Mahatma Gandhi); „Compasiunea faţă de animale este asociată strâns cu bunătatea caracterului, şi se poate afirmă cu tărie că cine este crud cu animalele nu poate fi un om bun” (Arthur Schopenhauer); „Cel care este crud cu animalele devine, de asemeni, crud în interacţiunea sa cu oamenii. Putem judecă inima cuiva după felul cum se poartă cu animalele” (Immanuel Kant). Firește, aceste gânduri ar putea sta frumos și pe pagina de gardă a unui tratat despre obligațiile elementare ale ființei umane.
