Am invitat, zilele trecute, câteva personalități la o dezbatere cu o temă de actualitate: importanța votului. Invitații au creat ceva probleme ambiției mele de moderator care voia să arate cât de important este votul pentru sănătatea democrației…
Întrucât am cu el o relație personală grozavă, i-am sugerat lui Mark Twain să deschidă apetitul pentru acest debate. Numai că amicul meu a ținut să toarne din start gaz pe foc: „Dacă prin vot am putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”. Căutând salvarea, mi s-au lipit privirile de Emma Goldman, rebela, anarhista americană, despre care am crezut că mă va scoate din impas. Aiurea! S-a uitat angelic spre Twain și i-a accentuat pesimismul: „Dacă votul ar putea schimba ceva, el ar fi declarat ilegal”. Știut fiind faptul că americanii încă se cred a fi buricul democrației, a sărit și Benjamin Franklin în iureșul dezbaterii: „Democraţia înseamnă doi lupi şi un miel care votează meniul pe care îl vor servi la masă. Libertatea este un miel bine înarmat care contestă votul”. Când credeam că americanii și-au propus să facă harcea-parcea din dezbatere, aruncând mai ales accente negre pe importanța votului, unde nu-l văd pe libertarul James Bovard, tot american, care, ținând sub braț „Deficit Democracy”, tomul său preferat, l-a fulgerat pe Franklin, de parcă n-ar fi știut că acesta este inventatorul paratrăsnetului: „Democraţia trebuie să însemne mult mai mult decât doi lupi şi o oaie care votează ce să mănânce la cină”.
Vizibil deranjat de faptul că americanii încearcă să monopolizeze dezbaterea, Iosif Vissarionovici Stalin s-a ridicat din fotoliu și, scurt, ca un adevărat tătuc al popoarelor, a decretat: „Nu contează cine votează. Contează cine numără voturile”. Firește, ca moderator, nu puteam lăsa dezbaterea să alunece periculos pe acest tobogan al fraudei, mai ales din cauza faptului că vigilentul C.N.A. este mereu pe fază. Când am vrut să-l lovesc pe tătuc în moalele capului, s-a ridicat olimpian (și salvator, credeam eu) Sir Tom Stoppard, dramaturg și scenarist britanic, pe care aproape voiam să-l sărut. Numai că, după ce-a deschis gura, am crezut că este frate de cruce cu Stalin: „Democraţia nu este votarea, ci calcularea voturilor”. Intrat pe furiș în scena dezbaterii – eu chiar nu-l invitasem – Corneliu Vadim Tudor și-a netezit coama, i-a aruncat priviri languroase lui Stalin și a cuvântat aruncând otravă în vorbe: „România e singura ţară din lume unde, dacă cei vii boicotează votul, atunci votează morţii – care-i problema?”
Firește, trebuia neapărat să-i determin pe onorabili să gândească pozitiv despre vot. Cumva, le-am și sugerat asta. Când Schiller a cuvântat cumpătat, dar tot împotriva cursului optimist al opiniilor despre vot, chiar am crezut că pot schimba puțin atmosfera dezbaterii: „Votul ar trebui să fie cântărit, nu numărat”. N-a fost să fie. Imediat, mi-a fost arătată, cu degetul acuzator, mlaștina corupției. „De mult timp, bancnota a înlocuit buletinul de vot”, a opinat Roger Garaudy, controversatul filosof francez convertit la islam. L-am zărit atunci pe venerabilul american James Lane Buckley – politician, avocat, senator, autor – și, admirându-i statura de star de Hollywood care se apropie de suta de ani, i-am sugerat să ne ofere argumente anti-corupție. Cu mare plăcere, tinere!, mi-a spus el. Și-a coborât vioi picioarele de pe masă, s-a ridicat fără să-i scârțâie vreo încheietură și a cuvântat: ,,Ceea ce oamenii nu reuşesc să înţeleagă este că bancnota corupţiei apare în oficiile de votare, nu în bani, ci în voturi”.
În acest moment al dezbaterii am lăsat furtuna să bântuie așa cum o vreaea. În vreme ce se delecta citind o cronică literară despre romanul său „Mascarada”, Alberto Moravia a făcut o scurtă pauză, m-a privit sobru și a glăsuit: „În mod curios, cei care votează nu se simt responsabili de eşecul guvernului pe care l-au votat”. Croatul Alojz Buljan a cuvântat aforistic: „Deşteptul votează cu partidul pe care îl mulge, iar naivul, cu partidul care îl mulge!” Jurnalistul american Kin Hubbard, caricaturist și umorist, n-a reușit să descrețească frunțile sau să aducă niscaiva sămânță de optimism: „Noi toţi am vrea să votăm persoana adecvată, dar aceasta nu candidează niciodată”. Norocul meu s-a numit Harry Truman. Fostul președinte yankeu a tras cortina peste dezbatere, salvând oarecum virtuțile democratice ale votului: „Nu mâna care semnează legile este cea care ţine frâiele destinului […], ci mâna care votează”.
