Nu știu cum, dar pe vremea de dinainte de ’89, parcă simțeam mai ceva că sunt român, chit că participam mai mult forțat la mascaradele organizate de comuniști.
E drept că, pe vremea aia, povestea de „ziua națională” se întâmpla în plină vară, pe 23 august, când lumea nu dădea atenție prea mare defilărilor, deseori grotești, ale carelor alegorice, pline de bunătăți pe care, tot restul anului, le așteptai, de la 4 dimineața, că să le aducă prin magazine, cel puțin după marea cotitură a regimului Ceaușescu, de la începutul anilor ’80.
Cine nu-și amintește de stegulețele din hârtie, tricolore, sau de cele roșii, cu secera și ciocanul, pe care le primeam spre a fi fluturate, de pe marginea drumului pe unde treceau, în defilare, cohortele de muncitori, fiecare cu însemnul fabricii de unde provenea, împreună cu gărzile patriotice, cu elevii UTC-iști sau studenții UTM-iști, sportivii ori CAP-iștii și restul poporului muncitor?!
„Ura, Ura!”, o oră – două (poate mai mult) și apoi, la rând, la mici și bere, spre a sărbători, înecați în băutură ieftină și în fumul grătarelor de peste tot, pe care se pârpoleau voioși mititeii săltăreți, vânduți, în restul anului, „la pachet” cu creveții expandați (acele rondele prăjite, din pastă de amidon cu făină de carapace de crustacee), aduși de la „frații” vietnamezi.
Acum, sărbătoarea națională, care nu mi-e deloc mai puțin dragă decât înainte, dimpotrivă, ne-a găsit poate mai dezbinați ca niciodată, încorsetați de reguli pandemice, fără defilări, cu excepția celor minimale ale puținilor militari. Nici imnul nu se mai cântă, prin instituții sau școli, la început de zi, cu excepția televiziunii naționale, iar tricolorul flutură doar o zi, cel mult două, pe la casele tuturor.
Mi-ar fi plăcut să mă trezesc, de 1 decembrie, în țara din care lumea să nu mai vrea să plece, în căutarea binelui. Să am binele meu aici, alături de mama bătrână și bolnavă, și de sora mea mereu tristă, că lumea e cum e, de copilul meu, supercalificat, care-și caută încontinuu de muncă, fără a fi băgat în seamă de angajatori, de soția mea dispusă să mă salveze, oricând, de pericolele care-mi dau târcoale, de prietenii, puțini, pe care-i mai am, dar mereu săritori.
Aș fi vrut ca românii să-și dorească mai mult decât ce primesc, să nu se mai complacă în puținul care le scapă printre degete celor care conduc, de decenii, România. Mă bucur, totuși, că pământul nostru a rămas la fel de mănos ca-ntotdeauna, și oamenii, cei mai mulți, sunt la fel de creativi, bogăția care, din fericire, nu ne-a putut fi furată sau „privatizată” de nimeni. Să rămânem, așadar, mândri că România este cea care ne-a creat, denumindu-ne români. Eu sunt. La mulți ani, România!
