Trebuie să recunoaștem, toți ne programăm din timp, cât mai departe de casă, locul unde să ne petrecem vacanțele de minimum o săptămână. Și este foarte bine! Vedem locuri, obiceiuri, oameni nu așa de ciudați ca noi, care mănâncă portocalele sau bananele din copaci și nu din recipientul din alamă (tirigie, tas, talger, sau cum i se mai spune, pus pe cântarului electronic al precupeților piață), spoite cu pulberea de țărână rămasă de la cartofii vânduți înainte.
Nu ne putem plânge că nu avem în județ și locuri frumoase! Pentru două-trei zile, cu cazare rezervată din timp, avem la îndemână salina de la Târgu Ocna, frumoasa stațiune Slănic Moldova cu Munții Nemirei, zona barajului de la Valea Uzului, sau, mai aproape, băile de la Sarata. Unde mergem, totuși, să ne încărcăm bateriile dacă nu luăm avionul, bugetul este mai strâns în pungă, sau alte zeci de probleme, inclusiv serviciul, nu ne lasă să plecăm de acasă? Subiectul acesta a fost tratat cu seriozitate, în fiecare an de când s-a înființat Deșteptarea.
De vată de zahăr și hamsii prăjite am avut parte, în înghesuială și fum, la Hramul Bacăului. Două zile în care ne-am bucurat că nu a plouat! Dar hai să nu mai tragem cu ochiul la ce se organizează săptămânal, în orașele tot europene din vestul țării, unde locurile de cazare sunt arvunite pentru vară, înainte de Crăciun.
În topul locațiilor preferate ca zonă, accesibilă pe tot parcursul anului, pe primul loc s-a dovedit a fi Insula de Agrement. Iarna, după o partidă de pescuit la copcă, unde mergeai la un vin fiert? Sau seara, într-un local rafinat și… retras? La restaurantul „Marinarul”! Cele două insule, legate printr-un pod de fier, au fost date în folosința cetățenilor acestei urbe în 1974. Limba de pământ, care arăta ca un crocodil stând la pândă în mijlocul Bistriței – camuflat de verdeață, a fost mărită artificial, fiind amenajată ca loc de recreere.
Aveai ștrand, terase, tobogan, restaurant, terenuri de tenis și volei, tablă de șah la scara 1/1. Am rămas cu nostalgia coloanelor de motocicliști care veneau să campeze aici, a cozii unde așteptai, cu buletinul în mână, la debarcaderul cu bărci din lemn. Nu mai zic de sfârâitul grătarelor înșirate pe malul apei. Aud parcă și muzica tare, de discotecă, care se propaga în noapte, până în cartierul Bistrița-Lac. Poluare fonică acum, care atunci nu deranja pe nimeni.
Pentru Insulă, declinul a început odată cu inundațiile din 2005, când albia Bistriței a fost în mare parte colmatată. Lipsa fondurilor, viiturile repetate, vegetația abundentă și roiurile de țânțari au făcut-o mai puțin atractivă. Proiecte de modernizare au fost. Vă mai aduceți aminte de telegondola care pornea din centru și avea un pilon de susțiere proiectat să stea înfipt aici? Și aqualandul, promis și ridicat în urmă cu doi ani, rămâne tot în stadiul de promisiune, dar nu pentru 2019. Important este că s-au reluat lucrările. Se muncește în forță! Până când insula va învăța iarăși să înoate, s-a dus iar sezonul estival.
În proiectul de urbanism prezentat lui Ceaușescu la vizita din 1970, apăreau pe planșe încă două obiective cu scop recreativ, ce trebuiau a fi realizate: Campingul Gherăiești și Ștrandul Tineretului. Ștrandul Letea și Popasul Gherăiești funcționau deja. Primul, aparținând de fabrica cu același nume, a trecut ulterior în administrarea primăriei. Amenajat cu toate cele de trebuință, punct sanitar, salvamar, este asaltat de locuitorii din zonă, și nu numai, fiind arhiplin la fiecare sfârșit de săptămână. Popasul, aflat la intrarea parcului Gherăiești, ținea de Cooperație. A fost privatizat după 1990.
La Campingul Gherăiești… nimic de bine. Drumul care traversează canalul de fugă de la microhidrocentrală este plin de gropi. Vegetația din păduricea situată opozabil micului cartier de vile își recucerește drepturile naturale. Tot este bine că nu ne mai spălăm mașinile în albia Bistriței. Lunca care se deschide în acest loc arată așa cum este normal, fără gunoaie sau pet-uri, semn că voluntarii care au grijă de aria protejată își fac treaba. Mai rău este pe malul drept, mai sus de poligonul de tragere, unde locuitorii din Bogdan Vodă au umplut marginea drumului cu gunoaie. Să le fie rușine!
Campingul de la Gherăiești a avut și el perioada de glorie, când era deschis toată perioada anului. Loc numai bun de sărbătorit evenimente, în special zile onomastice sau majorate. Găseai cazare ieftină la căsuțe, iar dacă erai mai petențios sau era frig, la cabanele încălzite. Luai autobuzul 4 sâmbătă dimineața și duminica seara îl așteptai, după ce dădea rondul la Popas, unde te mai dregeai cu o bere, că circula din oră în oră. Când s-au pus stâlpii pentru linia de troleibuz – acolo ar fi fost capătul – visam că vom aștepta mai puțin. Popasul Gherăiești s-a transformat și el. A fost promovat în ziar când s-a inaugurat piscina, acum ceva ani.
Pod peste timp
La Ștrandul Tineretului de pe str. Ștefan cel Mare, construit tot în acea perioadă, doar bazinul mare și trambulina de 9 metri au rămas „mausoleu”. Sunt planuri de modernizare și pentru ele. Locația, utilizată odată doar vara, a ajuns să ofere acum servicii de agrement pe tot timpul anului. Preluată de o firmă privată, care a făcut investiții în tehnicile moderne, oferă, de la dotări de ștrand, la patinoar și terenuri de sport acoperite în sezonul rece. Bineînțeles, și serviciile de deservire aferente, pentru o zi plăcută de relaxare.
Cum se face de le îmbină viața pe toate?! Omul care m-a întâmpinat la intrarea în ștrand, jovial, dornic să mă îndrume, (se ocupă de biletele de intrare, de echipamente, de calitatea apei, mereu cu ochii în patru să fie totul în regulă), dându-și seama că nu am venit pentru bălăceală dar nici în control, mă ispitește. Îi spun că vreau să cer permisiunea de a face câteva fotografii, pe care să le alătur celor făcute de-a lungul anilor în acest loc. Mă ia prin surprindere: „știți că eu am fost dat la Deșteptarea, la revoluție, în 1989? Emil Jianu mă numesc. Stați puțin! Dacă vreți să faceți fotografii trebuie să cer acordul șefului. Eu sunt pensionar și sunt angajat aici de un an și jumătate. Cum vă numiți…?” Cât a dat telefon, m-am întors la mașină să iau aparatul de fotografiat. Când intri pe un domeniu privat e bine să fii prevăzător. Tot pățitu-i priceput!
Din marea aceea de oameni care am scandat în fața Prefecturii, ca să te evidențiezi pentru a ajunge în paginile primului ziar liber, Deșteptarea, abia tipărit, trebuia să fi făcut un lucru de excepție! Sigur nu se număra printre cei care au urcat la balcon!
„Am absolvit Energetica în 1976. Din 1980 am început epopeea băcăuană, când am venit aici prin transfer, împreună cu soția mea. În ’89, se întâmplase schimbarea de decor la București și eram în tură la dispeceratul IRE unde lucram, strămoșul E.ON-ului de acum. Am avut atunci o bucurie mai reținută, mă gândeam că frâiele statului se pierd pentru câtva timp, și se pierde controlul asupra instituțiilor. Așa că mi-am văzut de treabă la serviciu, cu manevre în sistem, cu siguranța consumatorilor, cu tot ce presupunea fișa postului la un dispecerat energetic, pentru a nu lăsa orașul fără curent electric. Am trecut prin centru când mă duceam spre serviciu. Era mulțimea adunată, se aruncau tablourile cu Ceaușescu și cărțile din Prefectură, dar trebuia totuși să ajung la locul de muncă la timp. Exista acea disciplină, sfertul acela de oră clasic dinaintea programului, când se prelua tura.
Am apărut în primul număr al ziarului, pentru că în acea noapte, reporterii ziarului au făcut un tur pe la întreprinderile unde se lucra la «foc continuu». Îmi aduc aminte că domnul Constantin Bursuc mi-a făcut o poză chiar în dispecerat, alături de colegii cu care lucram. Trecuse pe la Metalurgia, pe la Mașini Unelte și IRAv, actualul Aerostar, și a venit la noi, la dispeceratul energetic Bacău. Fiind punct strategic eram păziți atunci de soldați.” Ceva amintiri despre Insulă? Gherăiești? Sigur ați fost pe acolo! „Când am venit în Bacău, tot orașul era un șantier. Se construia mult.
Insula de Agrement era, să zicem așa, o țintă mai ușoară! Era și aproape. Grătare, plajă, înot cu prietenii, colegii. La restaurant, nu! Nu eram genul. Mai jucam și câte un fotbal pe terenurile din Parcul Cancicov, care nu mai există acum. Pe la Ștrandul Tineretului n-am călcat, era pentru copii… dar lucrez acum. Despre Gherăiești ce să mai spun? A rămas locația noastră de suflet. Acolo m-am căsătorit. De fapt acolo am găsit locuri. Era o toamnă ploioasă. Scrie și pe verighetă: 24 septembrie 1978! Se spune că dacă îți plouă la nuntă ajungi bogat. Noi am ajuns bogați sufletește.”
Ca să vezi cât de mic este Bacăul ăsta! Parcă suntem o familie. Deșteptarea!!!
