Educația a fost întotdeauna o piatră de temelie în construirea unei societăți puternice și a unei cariere de succes. Comparând generația „noastră” cu cea a „lor”, observăm diferențe majore în atitudinea față de școală, profesori și părinți. În România, elevii din anii ’80-’90 știau că un parcurs bun în școală le va asigura un loc de muncă bun, recunoaștere socială și posibilitatea de avansare în carieră, indiferent de originile lor. În contrast, generația anilor 2020 percepe educația ca fiind mai puțin determinantă în succesul profesional, considerând că banii și relațiile sociale joacă un rol mai crucial.
În anii ’80-’90, școala era considerată singura cale sigură spre succes. În contextul unui sistem social relativ uniform, în care accesul la resurse era limitat, dar echitabil, elevii erau motivați să învețe pentru a obține rezultate academice excelente. Fiecare copil, indiferent de proveniența sa socială, avea șansa de a-și croi un drum prin educație, fiind convins că aceasta îi va oferi un loc de muncă stabil și respectabil.
Pe de altă parte, în anii 2020, atitudinea față de școală s-a schimbat semnificativ. Elevii percep educația formală ca fiind importantă, dar nu suficientă pentru a asigura succesul în viață. Aceasta se datorează unei societăți din ce în ce mai polarizate economic, unde accesul la oportunități pare să fie mai degrabă determinat de statutul financiar și relațiile părinților decât de performanțele academice. În consecință, mulți elevi nu mai percep școala ca pe unicul mijloc de a-și îmbunătăți situația.
În anii ’80-’90, profesorii erau văzuți ca figuri de autoritate și modele de urmat. Respectul față de profesori era o normă, iar elevii și părinții recunoșteau importanța acestora în procesul de formare. Rolul profesorului era esențial în modelarea carierei și vieții elevilor, iar autoritatea sa nu era contestată.
În schimb, în anii 2020, autoritatea profesorilor a fost erodată de multiple factori, inclusiv de accesul facil la informații prin intermediul tehnologiei și de o schimbare generală în valorile sociale. Elevii și părinții tind să fie mai critici față de profesori, iar respectul tradițional față de aceștia a scăzut. Acest fenomen este amplificat de percepția că succesul nu mai depinde în mod direct de educația formală, ci de factori externi precum relațiile și resursele financiare ale familiei.
În aceste condiții, de ce ar mai trebui elevii să se spetească învățând?
Într-un context în care succesul pare să fie din ce în ce mai mult determinat de resursele financiare și relațiile sociale, întrebarea privind motivația elevilor de a învăța devine pertinentă. Pentru cei din medii defavorizate, perspectiva unei munci asidue pentru a obține performanțe academice poate părea inutilă, având în vedere că oportunitățile de carieră sunt adesea limitate de bariere socio-economice. Astfel, elevii săraci pot simți că efortul lor este în zadar, știind că, indiferent de cât de bine învață, șansele lor de a obține o poziție bine plătită sunt minime comparativ cu colegii lor mai bogați.
Pe de altă parte, elevii din familii înstărite pot percepe studiul intens ca fiind irelevant pentru succesul lor viitor. Aceștia sunt conștienți că relațiile de familie și resursele financiare vor deschide uși care, în mod normal, ar necesita ani de muncă și studiu pentru a fi accesibile. Astfel, pentru mulți dintre aceștia, notele și performanțele academice devin secundare în fața avantajelor pe care le oferă statutul lor social.
Iata ceva la care ar trebui să ne gândim astăzi…
