În contextul actual al Ucrainei, acțiunile guvernamentale împotriva Bisericii Ortodoxe Ucrainene au generat controverse majore, ridicând întrebări legate de libertatea religioasă și de respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor.
Imaginați-vă un scenariu similar în România, în care guvernul ar decide să interzică Biserica Catolică pe motiv că este subordonată Vaticanului, o țară străină. În acest scenariu ipotetic, guvernul român ar crea un ONG pe care l-ar numi „Biserica Catolică a României”, preluând întregul patrimoniu al Bisericii Catolice tradiționale. Prelații catolici ar fi hărțuiți, urmăriți penal, închiși și amenințați să renunțe la credința lor în favoarea noului ONG.
Este aproape de neimaginat ce reacție ar genera un astfel de scenariu. Cel mai probabil, comunitatea internațională ar condamna cu fermitate aceste acțiuni, cerând imediat restabilirea drepturilor religioase și protejarea libertății de credință. Vaticanul ar interveni diplomatic, iar organizații internaționale precum ONU sau Consiliul Europei ar lua atitudine împotriva României, impunând sancțiuni și punând presiune pentru a restabili ordinea. Statele occidentale, care sunt extrem de vigilente în privința drepturilor religioase, ar reacționa vehement.
Cu toate acestea, în Ucraina, un scenariu similar s-a desfășurat în liniște, fără ca lumea să ia atitudine. După luni de zile de confiscări ale bisericilor ortodoxe, de jafuri asupra patrimoniului religios și de violențe împotriva preoților, Parlamentul de la Kiev a decis desființarea Bisericii Ortodoxe Ucrainene, subordonată Patriarhiei Moscovei. Proprietățile acestei biserici au fost transferate către o nou creată „Biserică Ortodoxă a Ucrainei”, care a fost înființată sub auspiciile guvernului.
Ce este de-a dreptul surprinzător este tăcerea asurzitoare a comunității internaționale. Occidentul, atât de vocal atunci când vine vorba de încălcarea drepturilor religioase, a ales să ignore complet aceste evenimente. Critici nu au fost aduse, presiuni nu au fost exercitate, iar Ucraina a fost tratată cu indulgență, în ciuda abuzurilor evidente asupra credinței ortodoxe.
În acest context, România, care s-a arătat un aliat fervent al Kievului, a fost pusă într-o situație delicată. În timp ce România sprijină Ucraina pe multiple fronturi, inclusiv prin oferirea de ajutor militar și umanitar, autoritățile ucrainene au refuzat să recunoască Biserica Ortodoxă Română, care a încercat să preia parohiile din zonele locuite de români. În loc să protesteze ferm împotriva acestei nedreptăți, Bucureștiul pare să accepte situația în mod pasiv, continuând să ceară ajutor de la Kiev, deși acest lucru nu pare să fie reciproc.
Și, în continuare, Bucureștiul se uită ca curca-n lemne către Kiev și se roagă de Zelensky să mai primească niște bani, niște arme, ceva motorină pentru tancuri, niște electricitate plătită de proștii de români…
Situația asta scoate în evidență un dublu standard flagrant în politicile internaționale, unde aliații geopolitici sunt tratați cu mănuși, iar drepturile omului sunt aruncate la coș. E clar că, în cazul Ucrainei, contextul războiului și imaginea de „erou” a statului ucrainean au făcut ca toate aceste abuzuri să fie ignorate cu bună știință.
În final, „cruciada antiortodoxă” din Ucraina ridică niște întrebări esențiale despre cum se mai împacă suveranitatea națională cu libertatea religioasă și despre ce rol mai are comunitatea internațională în protejarea drepturilor fundamentale, mai ales când acestea intră în conflict cu interesele geopolitice.