Av. Gigi Nucu Candet este decan al Baroului Bacău de 7 ani, fiind la momentul alegerii cel mai tânăr decan din ţară, la vârsta de 41 de ani. Acum se apropie de finalul celui de-al doilea mandat şi trage linie. Ce plusuri bifăm şi ce minusuri? Discutăm cu avocatul Candet şi despre cei 22 de ani de activitate în sălile de judecată şi despre cum se făcea justiţie în trecut. Despre calitatea actului de justiţie şi nedreptăţile din sistem.
– Sunteţi avocat din 1996. În urmă cu 7 ani, v-aţi dorit să intraţi în conducerea Baroului Bacău. De ce ar candida un avocat pentru funcţia de decan? Ce anume v-a motivat pe dumneavoastră?
– Pe de o parte, la vremea respectivă, cred că a fost şi ambiţia de a atinge cea mai înaltă treaptă profesională. Dar asta a fost în plan secund. În plan primar, am dorit să schimb ceva în Baroul Bacău, pentru că la acea vreme mi s-a părut că lucrurile nu erau foarte aşezate. Eu am iubit foarte mult această profesie şi mi-a plăcut. Avocatura trece acum printr-o perioadă grea, dar foarte puţini îşi amintesc că avocatura a avut şi o perioadă foarte bună. În anul 1995, când am intrat eu în Barou, era un colectiv de aproximativ 70 de oameni, foarte bine sudat, oameni maturi, foarte puţini tineri la vremea respectivă. Erau oameni de la care aveai ce învăţa. Avocaţii erau respectaţi… Ei, cu timpul, sub presiunea absolvenţilor de facultate din ce în ce mai numeroşi, au început să dea examen în avocatură şi să pătrundă în această profesie şi tineri care nu aveau chemare. Am perceput atunci, pe undeva, că a scăzut calitatea corpului de avocaţi. Vorbesc de perioada de acum 7 ani în urmă, când am fost eu ales decan. Pe de altă parte, apăruse această avocatură clandestină, cum îi spun eu. La nivelul Bacăului, nu am avut un fenomen foarte extins, numărul acestor „avocaţi paraleli” era mic. Au fost 3-4 cazuri, poate, însă fenomenul a fost extrem de agresiv şi m-a uimit faptul că instanţele au perceput cu îngăduinţă fenomenul. Şi era deja o perioadă de timp destul de lungă în care şi parchetele dăduseră soluţii de clasare consecutive pentru aceste fapte, lucru care mie mi s-a părut nepotrivit. Eu am vrut să mă implic mai mult în această chestiune şi am vrut să tranşez această problemă în mod definitiv şi, dacă mă uit în urmă, cred că am şi reuşit. Pe de altă parte, condiţiile avocaţilor de exercitare a profesiei se degradaseră. Eram din ce în ce mai mulţi, spaţiile din instanţe erau din ce în ce mai mici, vechi, se simţea nevoia unei schimbări. Şi acesta este un alt motiv pentru care am hotărât să candidez şi să schimb, după puterile mele, starea de fapt de atunci.
– Mai aveţi un an din acest al doilea şi ultim mandat. Dacă trageţi linie, ce aţi reuşit din ce v-aţi propus?
– Din ce mi-am propus atunci, cred că am reuşit să fac aproape tot, cu o singură excepţie. Nu am reuşit să schimb sediul Baroului şi este marele meu regret. E adevărat că mai e un an până se termină mandatul, poate Dumnezeu o să-mi ofere o şansă. Ce am reuşit să fac? În primul rând, am încercat să duc o politică civilizată cu instanţele de judecată. Încă din primii ani de activitate, am modernizat toate spaţiile, de la toate instanţele, ale avocaţilor băcăuani. Cred că suntem singurul barou din ţară care, prin discuţii cu magistraţii, beneficiem la acest moment de spaţiu suficient în cadrul instanţelor de judecată, spaţii care sunt modernizate şi care corespund celor mai noi standarde de exercitare a profesiei şi, pentru această realizare, doresc să mulţumesc domnilor preşedinţi de instanţe care au înţeles această situaţie. Cred că Bacăul este printre puţinele judeţe care au găsit înţelegere sub acest aspect. Instanţele ne-au pus la dispoziţie spaţiile, iar Baroul a făcut lucrări de modernizare din fonduri proprii.
– Ştiu că în trecut una dintre problemele cu care v-aţi confruntat a fost relaţia cu judecătorii. Vorbim şi de anumite comportamente deplasate pe care avocaţii le reclamau. Cum stau lucrurile acum?
– În timpul mandatului meu, relaţiile cu judecătorii au suferit sub două aspecte. Odată cu modificarea Legii avocaturii, au fost magistraţi care au dorit să intre în avocatură fără a respecta procedura interviului care era reglementată în mod obligatoriu. De aici a intervenit o tensiune care a generat nişte procese. Unii au câştigat, alţii nu. Cert este că procesele s-au terminat, nu mai sunt probleme pe linia aceasta. O a doua tensiune care s-a iscat cu judecătorii a fost ca urmare a comportamentului neadecvat în instanţa de judecată a unor magistraţi. În ambele mandate, în toţi anii. Şi de ce? Pentru că aceste asperităţi, să le zic, nu l-aş numi conflict, nu s-au întâlnit la nivelul magistraţilor cu experienţă, la nivelul Curţii de Apel sau la Tribunal, ele au apărut cu precădere la Judecătorie. Unii judecători tineri au venit cu o concepţie nepotrivită, avocatul a fost tratat uneori ca un inamic. Din cauza lipsei de experienţă, comportamentul în sală a fost inadecvat, se strigau dosarele la ordine, se luau fără avocaţi, se respingeau cererile de amânare şi aşa mai departe. Prin dialogul permanent dus cu preşedinţii de instanţe şi odată ce aceşti tineri judecători au căpătat mai multă experienţă, au renunţat la aceste obiceiuri. Au fost chestiuni care au trecut de la sine. Mai sunt scăpări pe ici – pe colo, dar nu definesc raportul dintre avocaţi şi judecători.
– Dar raportul dintre avocaţi şi procurori, cum l-aţi defini?
– Aceeaşi problemă se întâlneşte la nivelul parchetelor. Nu la Parchetul de pe lângă Tribunal sau Curtea de Apel, unde sunt oameni cu experienţă. Se întâlnesc astfel de probleme la Parchetul de pe lângă Judecătorie, unde în continuare se refuză un contact nemijlocit între avocat şi procuror, nu ştiu pe ce considerente, unde avocaţii sunt primiţi numai o zi sau două pe săptămână la programul de audienţă şi ni se solicită ca toate cererile să le facem în scris şi ulterior să primim răspuns. Nu cred că această modalitate de lucru este cea mai adecvată şi nu cred că este în beneficiul justiţiabilului. Însă, ca să nu pedalăm doar pe aspectele negative, eu sunt convins că aceste critici vor fi luate în consideraţie şi se vor face eforturi pentru ca relaţiile dintre avocaţi, parchete şi instanţe să fie bune. În acelaşi timp, trebuie să apreciez că marea majoritate a magistraţilor au un comportament serios, dau dovadă de obiectivitate şi înţeleg actul de justiţie.
– Revenind la „războiul” pe care l-aţi declarat avocaturii clandestine…
– După cum v-am spus, această avocatură clandestină a avut un impact de intensitate pentru că, la început, ea a fost privită cu o oarecare îngăduinţă de către magistraţi, procurori şi poliţie. Cam din 2004 tot s-a evitat să se facă dosare penale împotriva acestor persoane care totuşi au uzurpat o profesie. Vedeţi, dacă eu aş scrie aici pe uşă că sunt medic şi aş prescrie tratament unor persoane, cred că într-o săptămână poliţia m-ar aresta. Ei bine, nici avocatura nu poate să o facă orişicine. Îţi trebuie o pregătire, trebuie să faci parte dintr-o entitate care să fie organizată conform legii. În momentul în care m-am hotărât să fac ordine în această problemă, am formulat mai multe plângeri penale împotriva acestor persoane. Cu regret o spun, această avocatură clandestină a avut ca şi complice un magistrat al Judecătoriei Bacău. Din fericire, a fost un caz izolat. Am încercat să urmăresc cu insistenţă aceste plângeri, nu m-am limitat numai a le formula, ci am condus aceste dosare într-un mod, zic eu, destul de corect, astfel încât aceste persoane au fost condamnate penal. Şi cred că această condamnare a şi rezolvat problema în mod definitiv.
– Dincolo de această funcţie de conducere, dumneavoastră profesaţi ca avocat şi uneori soluţia primită într-un dosar vi se pare nedreaptă. Din ce motiv se întâmplă asta? Cum se face justiţie în România? Simţiţi că se judecă uneori superficial sau că sunt influenţe din exterior?
– În România, astăzi, este o presiune mediatică extraordinară asupra actului de justiţie. În special, pe dreptul penal. Probleme de corupţie, de mită, de şantaj au fost dintotdeauna. Dar nu existau atâtea discuţii, se instrumentau dosarele mult mai obiectiv şi mult mai corect, din punctul meu de vedere. Acum, sub presiunea aceasta, probabil că parchetele au început pe undeva să forţeze legea. Din ce citesc în presă, despre aceste protocoale încheiate între serviciile de informaţii şi poliţie, parchete, instanţe, fără îndoială că oricine îşi poate ridica serios problema că există o oarecare presiune care poate fi şi politică sau economică. Dacă avem acum o justiţie de calitate, cu oameni bine pregătiţi şi corecţi? Dacă ar fi să o compar cu cea de la începuturile profesiei mele, aş tinde să spun că nu. Şi există foarte multe motive la bază. Unul este legat de implementarea bruscă a codurilor civil şi penal, o greşeală din punctul meu de vedere. Calitatea actului de justiţie a scăzut din cauza acestor legi noi şi are de suferit în continuare. Pentru că magistraţii pun foarte mult accent pe celeritate, dar celeritatea asta este aplicată relativ subiectiv. Aşa cum unele dosare se judecă în câteva termene, altele trenează. Ca exemplu, eu am un dosar la Iaşi care stă în anchetă penală din 2007, are 11 ani în care Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, DNA Iaşi şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi nu au găsit un vinovat, în condiţiile în care a dispărut o suprafaţă de teren. Am, aici, un dosar cu o persoană accidentată pe trecere de pietoni, are aproape 6 ani de când Parchetul nu a găsit un vinovat. Parchetul Judecătoriei Bacău. Deci, ce pot să vă mai spun?! Asta mai este celeritate? Impresia mea este că această calitate a actului de justiţie a avut de suferit şi are de suferit şi la momentul acesta. Sigur, eu nu neg, sunt şi magistraţi de vocaţie, care se străduiesc să menţină actul de justiţie la un nivel ridicat de calitate. Eu nu vreau să critic la general. Dar sunt foarte multe hotărâri, cel puţin aşa le percepem noi, avocaţii, care lasă nesoluţionat fondul cauzei. Vedem că se acordă foarte multă atenţie procedurilor şi se dă o soluţie în care judecătorul se fereşte în a tranşa problema dintre părţi. Intră omul cu o problemă în instanţă şi iese cu două.
– Care este cea mai mare nedreptate pe care aţi simţit-o în cariera dumneavoastră de avocat, legat de un dosar civil sau penal?
– Cea mai mare nedreptate pe care o simt eu este legată de dosarul de la Iaşi. Un om, care era posesor al unui titlu de proprietate valabil şi două instanţe i-au dat dreptate, a rămas fără teren. Un primar din Iaşi a modificat planul parcelar, iar suprafaţa de teren a dispărut. Este inadmisibil ca statul, care îşi exercită prerogativele prin parchete, să nu găsească un vinovat vreme de 11 ani. Să nu se dea o soluţie la un dosar atâta timp, asta este o mare nedreptate.
– Ce vă propuneţi pentru acest ultim an din mandat?
– Până voi termina mandatul, voi implementa un program informatic de repartizare aleatorie a oficiilor pentru avocaţi. Şi asta pentru că am constatat că există între avocaţi anumite discuţii că aceste oficii nu sunt repartizate în mod echidistant şi echitabil. Astfel, va trebui să atribuim această sarcină unui program informatic. Există barouri în ţară care au apelat la această variantă şi în curând va fi şi la noi. Până în vară, în mod cert, va funcţiona acest program.
– Dacă nu aţi fi fost avocat….
– Toată facultatea mea, nu mi-am dorit decât să ajung judecător. În ultimul an de facultate, am făcut practică în Bacău cu regretatul meu maestru, dl Apostol Viorel, un mare avocat al Baroului Bacău, şi făcând practică la dumnealui, a început să-mi placă avocatura. Şi am hotărât să devin avocat. Ce aş fi putut să fiu dacă nu alegeam calea aceasta? Eu am fost educat de acasă să construiesc tot timpul. Mi-a plăcut în viaţă să am mereu o ţintă. Şi am avut toată viaţa mea o ţintă. Nu m-am hotărât încă ce voi face după ce voi termina acest mandat. Dar cu siguranţă iarăşi îmi voi alege o ţintă pentru care va trebui să construiesc ceva. Cred că mi-ar plăcea la un moment dat să cochetez cu ideea de a intra în magistratură pentru că asta mi-ar oferi iarăşi noi ţinte.
– Ce sfat aţi da unui tânăr care vrea să intre în avocatură?
– A fi avocat este o problemă de atitudine. Dacă nu este dedicat profesiei (şi nu are legătură neapărat cu ştiinţa de carte), dacă nu îi place să vorbească cu oamenii, dacă nu are răbdare să studieze o problemă, atunci mai bine să nu se facă avocat. Cei care se gândesc să intre în avocatură numai prin prisma veniturilor mari pe care le aveau avocaţii mai de mult, prin prisma maşinilor străine etc, este bine să se orienteze în altă direcţie.
– Vă referiţi adesea la „justiţia de la începuturile profesiei”, din vremea când aţi intrat în avocatură. Cum se făcea justiţie atunci?
– Cu mai multă eleganţă. Răspunsul este foarte scurt şi foarte concis. Cu multă eleganţă. Acum 20 de ani, era mai multă înţelegere faţă de justiţiabil, era mai mult interes faţă de soluţionarea legală a unei cauze. Poate că sunt un tip nostalgic, un pic conservator şi poate că eu, personal, răspund mai greu la schimbările din societatea contemporană. Dar eu apreciez că la vremea respectivă, era mai multă eleganţă în sală, mai multă grijă faţă de justiţiabil, faţă de dosare, deşi, paradoxal, condiţiile de lucru erau absolut mizerabile. Oricum, cred că impresia oamenilor despre justiţie era mult mai bună atunci. Nu mi s-a întâmplat, cel puţin în primii 15 ani de profesie, ca un om să se lase lehamite de proces pe un considerent pecuniar. Acum, am clienţi care vor să pornească procesul şi, când le calculez taxa de timbru, renunţă. Or, acest aspect este un minus al justiţiei române în faţa justiţiabililor, pentru că justiţia este un serviciu. Iar contribuabilul român se trezeşte că nu poate apela la acest serviciu. Asta este absolut jenant pentru un stat.
