Cea de-a noua editie a Galei Internationale a Recitalurilor Dramatice (One Man Show) a inceput, vineri 4 aprilie, promitator. Cu un recital despre puterea transfiguratoare a artei si a iubirii. In sala mare a teatrului a evoluat Monica Musat, intr-o productie independenta, cu titlul de “Iubire persana”.
Adaptarea textului (dupa o idee de Vincent Paronnaud si Marjane Satrapi) este semnata de Diana Mihailopol, ea asigurând si regia. Actrita ne spune povestea unui muzician, total absorbit de arta sa, dar tânjind si dupa o dragoste adevarata, fiindca e captiv intr-o casatorie conventionala. Intr-un târziu, va intâlni si fata care-i va stârni marea iubire, care nu se va implini insa.
Monica Musat e o aparitie stranie, invesmântata in negru, are un machiaj sofisticat, vorbeste ca duhul din sticla, isi foloseste mâinile figurând diverse personaje in dialog (cred ca era mai simplu sa miste chiar doua papusi) si are expresivitate corporala, mobilitate scenica. Ceea ce nu-i de ajuns, fiindca recitalul ei, asezonat cu o frumoasa muzica (pe care am ascultat-o cu placere), nu a fost convingator.
A urmat o alta tânara actrita, Katia Pascariu, care a jucat in Sala Studio. Ea s-a prezentat tot cu o productie independenta (din Bucuresti), bazata pe textul “Copii rai” de Mihaela Michailov. Evident, când este vorba despre o piesa, un monolog in cazul nostru, a acestei autoare, avem de-a face cu genul de teatru angajat social, atacând probleme la ordinea zilei. In “Copii rai”, tema tratata este cea a violentei din mediul scolar.
Pornind de la un caz real, o fetita pedepsita prin legarea mâinilor, supusa agresiunii atât a profesoarei, cât si a colegilor, autoarea critica un intreg sistem de invatamint sclerozat, care nu educa in sens creativ, ci depersonalizeaza copiii, transformându-i in viitori adulti care se vor incolona, supusi, in turma. Culmea este insa ca si textul “Copii rai” sufera de didacticism, de un exces de demonstratie. Trecând peste acest neajuns, interpretarea Katiei Pascariu a fost una credibila.
Ziua a doua a Galei a adus in fata publicului, mai numeros decât la alte editii, semn bun, tot doua concurente. Ca sa vedem “Jurnalul fericirii”, dupa Nicolae Steinhardt si alte texte, marturii din inchisorile comuniste, am fost supusi, noi, spectatorii, unor rigori specifice. Am primit ecuson de vizitator, am trecut prin filtru, controlati de un gardian, apoi ne-am asezat pe scaunele amplasate chiar pe scena, in imediata apropiere a spatiului de joc. Cea care s-a transpus in personajul unei detinute pe motive politice este Veronica Papusa, de la Teatrul Dramatic “Fani Tardini” din Galati.
O actrita de vârsta matura, vizibil emotionata, prea emotionata insa, coplesita de partitura, asa incât nici n-am prea auzit-o, de cele mai multe ori, cu exceptia unui moment (sau doua) in care a tipat. Chestiunea este ca nu am inteles mai nimic dintr-un scenariu teribil de confuz, descusut, dezlânat, nici urma din paginile acelea superbe din Steinhardt, din iluminarea, din paradoxul fericirii aflate in suferinta, in credinta. Adaptarea, total neinspirata a textelor, a fost facuta de Eugen Fat, regizorul (si ilustratorul muzical) al acestei montari.
A urmat o alta drama, de o alta natura. Am fost, pret de o ora si ceva, martorii suisurilor si coborâsurilor din viata celei supranumite “vrabiuta”, “la mome Piaf”. O viata spectaculoasa, daruita scenei, muzicii, dar si dragostei. Cu clipe intense, de extaz sau de infern. S-a incumetat sa o intruchipeze pe “Edith – femeia care a iubit”, Irena Boclinca. Ea vine de la Chisinau si a evoluat intr-o productie independenta, pe un scenariu construit de Nelly Cozaru, care este si regizoarea show-ului.
Scenariul e bine facut, povestea foamei de dragoste a lui Edith e bine spusa, fluent, atractiv. Iar Irena Boclinca nu-i lipsita de calitati. E talentata, are temperament dramatic si se daruieste total fascinantului personaj. Ca statura e apropiata de Edith, e foarte mignona, dar, vai, vocea, nu ma refer la cântat, caci nu i se cerea asta, ci la vorbit, nu o prea asculta. Nu are un timbru placut, modulatii, e de cap, cu multe acute scapate aiurea. In fine, asta-i situatia.
In cea dintâi seara a Galei, in primul recital extraordinar, am vazut-o pe Maia Morgenstern. Interpretând tot o cântareata. De fapt, am revazut un recital de zile mari, pe care-l stiam de un bun numar de ani, premiera sa având loc in 1993, când minunata actrita a luat premiul UNITER pentru creatia sa din Lola Blau. Maia a fost stralucitoare si naucitoare. Impresionanta prin versatilitate, precizia si finetea nuantelor, prin simtul exactei masuri, ea a oferit un regal actoricesc.
Vom reveni.
FOTO: Viorel Cojan
