Pe când eram prunc, postul Paștelui era și perioada în care toți ai casei mergeam la ceea ce mama numea spovedania cea mare. Pentru noi, copiii, evenimentul era doldora de emoții. Peste an, mereu ne gândeam că trebuie să evităm săvârșirea unor „păcate”, ca să nu mai roșim atât de mult în fața preotului. Cred că spovedania, dacă este gestionată de un duhovnic înzestrat cu har și caracter luminos, spală colbul cel greu de pe suflete și minți. Psihanaliza şi psihoterapiile îi datorează mult, deși acestea nu urmăresc nicidecum recunoaşterea păcatelor ca atare şi nici nu lasă loc pentru ștergerea lor prin iertarea mijlocită de căinţă; ele vizează doar reducerea sentimentului de culpabilitate.
Trec peste umbra de gând care-mi spune că spovedania îl ajută mai mult pe păcătos decât pe victima acestuia și privesc îngrijorat către unii dintre semenii noștri bolnavi de ipocrizie. Aveți și dumneavoastră prin preajmă asemenea exemple. Sunt oameni care stau la slujbele religioase lipiți de altar (mai îți vine să crezi că și-au depus candidatura pentru statutul de sfânt…) dar, după ce intră în iureșul cotidianului își aruncă bogatele rezerve de venin asupra tuturor. N-au niciun scrupul. Se gândesc mereu, probabil, la faptul că după ce-și trimit vitriolul sufletului chiar și asupra prietenilor/ făcătorilor de bine, următoarea spovedanie le va curăța sufletul de păcate. Confundă spovedania cu un fel de spălătorie chimică specializată în curățarea sufletelor. Atitudinea unor asemenea ipocriți îmi aduce aminte de un aforism al universitarului bucovineano-timișorean Ștefan Munteanu: „M-am spovedit; sunt o jigodie nouă!” Cred că în spovedanie important nu este doar ca duhovnicul să aibă har și caracter luminos, ci și ca insul care se mărturisește să nu aibă tolănit jigodismul în gene.
