Vinerea săptămânii numită de tradiţia creştină, datorită luminii revărsate asupra întregii creaţii de Învierea Domnului, „Săptămâna luminată”, este dedicată de Biserica Ortodoxă, încă din secolul al V-lea după Hristos, praznicului împărătesc al Izvorului Tămăduirii, praznic prin care o celebrăm pe Maica Domnului, ce s-a făcut, prin naşterea Mântuitorului, izvor al dumnezeirii, izvor al Celui ce revarsă neîncetat asupra noastră harul cel tămăduitor şi mântuitor.
Originea acestei sărbători, ce subliniază o dată în plus rolul Fecioarei Maria în lucrarea de mântuire a oamenilor, este legată de o serie de minuni ce s-au petrecut la un izvor din apropierea Constantinopolului încă din timpul credinciosului împărat bizantin Leon cel Mare. Pe când încă nu era pe tronul Bizanţului, Leon a întâlnit un orb, pe care l-a luat de mână spre a-l călăuzi. Acest bătrân, însă, era un om luminat de Dumnezeu şi neîncetat predica creştinilor că, în pădurile imperiale, sunt izvoare şi lacuri ce sunt ocrotite de Maica Domnului, apărătoarea sihaştrilor din acele locuri. Se spune că cei doi, adânciţi în discuţiile lor teologice s-au rătăcit în acea pădure şi căutau un izvor să bea apă. În acel moment un glas din cer a fost auzit zicând: „Nu este nevoie să te osteneşti Leon, căci apa este aproape. Pătrunde, Leone împărate, mai adânc în pădurea acesta! Şi luând cu mâinile apă tulbure potoleşte setea orbului şi apoi udă cu ea ochii cei nevăzători şi se va cunoaşte de îndată cine sunt Eu”. După ce şi-a potolit setea, Leon a atins cu apă ochii orbului şi acesta a început să vadă şi a strigat: „Maica Domnului, eşti aici! Te-am găsit!”, iar Leon a denumit acel loc Izvorul Tămăduirii, fântâna dătătoare de sănătate. Apoi bătrânul înţelept i-a prezis lui Leon că nu după multă vreme va ajunge împărat, iar când aceasta s-a întâmplat, prima grijă a acestuia a fost să ridice o biserică în acel loc, în cinstea Maicii Domnului.
Aceasta nu este singura minune care s-a petrecut de-a lungul timpului acolo: Împăratul Iustinian al Bizanţului, grav bolnav, s-a vindecat şi el bând apă de la acest izvor, fapt pentru care a ridicat o nouă biserică impunătoare în locul celei vechi, în secolul al VI-lea, refăcută şi înzestrată ulterior de către Vasile Macedoneanul şi fiul acestuia, Leon cel Înţelept.
Dar dincolo de semnificaţia istorică a acestei sărbători, mai adâncă este semnificaţia ei teologică, semnificaţie ce este magistral sintetizată în cântările bisericeştispecifice acestei sărbători dedicate Maicii Domnului…
Astfel, la începutul cântării a 6-a de la Utrenie auzim: „Cuvintele cântării te laudă pe tine, curată, ca pe ceea ce eşti cu adevărat izvor; că ai născut mai presus de cuvânt pe Adâncul înţelepciunii, pe Cel Ce a spânzurat norii în văzduh şi pământul pe ape.”, iar condacul sărbătorii spune: „Din izvorul tău cel nesecat, ceea ce eşti de Dumnezeu dăruită, îmi dăruieşti mie, izvorând pururea curgerile harului tău mai presus de cuvânt. Ca ceea ce ai născut mai presus de cuget pe Cuvântul, te rog să mă rourezi cu darul tău, ca să grăiesc ţie: Bucură-te, apă izbăvitoare!”. Iată aşadar de unde provine adâncimea prăznuirii de astăzi! Din acest statut de Biserică-Izvor al Tămăduirii pe care-l împlineşte până-n veacul veacului Maica Domnului, cea care a născut pe Tămăduitorul. Tocmai datorită acestui rol special al Fecioarei Maria în iconomia mântuirii, Sfinţii Părinţiconsiderau că, dacă rugăciunea către Mântuitorul este direct mântuitoare, îndumnezeitoare, rugăciunea spre Maica Sa, Pururea Fecioară Maria, este ducătoare la îndumnezeire, ne îndreaptă către dumnezeire.
Astăzi, prăznuind Biserica şi Maica, căpătăm, o dată în plus, bucuria sorbirii din Izvorul Tămăduirilor, şi fiecare credincios are şansa de a primi din agheasma ce se sfinţeşte în sfintele biserici la sfârşitul liturghiei, cu care fiind stropit sau gustând, să învingă, cu puterea lui Hristos, Dătătorul Tămăduirilor, orice boală şi orice neputinţă.
Hristos a Înviat !
Pr. dr. Marius Popescu, Parohia „Sfântul Ioan” Bacău
