Iubire si dincolo de moarte (III): Eugenia si Iulian Antonescu

I-a unit dragostea, pasiunea pentru istorie, arheologie si arta

La o cercetare mai atenta a vietilor marilor artisti (scriitori, pictori, sculptori, ctitori de frumos), vom descoperi în spatele operei lor o prezenta feminina care i-a inspirat, i-a încurajat si care a crezut în ei si în creatia lor mai presus de orice. Nu degeaba se spune ca in spatele unui barbat de succes sta o femeie puternica, iar când este dublata si de o frumoasa poveste de dragoste, nici poetii nu mai au cuvinte si rime pentru a o cânta.

Cu aceste rânduri am inceput serialul despre asemenea cupluri si povesti, care s-au petrecut si inca mai dainuie in orasul nostru. Prima poveste i-a avut ca “eroi” pe Elvira si Nicu Enea, a doua pe Agatha si George Bacovia. Astazi, am posibilitatea de a va oferi, direct de la sursa, povestea a doi oameni pe care i-a unit dragostea, pasiunea pentru istorie, arheologie si arta: Eugenia Doaga si Iulian Antonescu. De data aceasta, sirul povestii este depanat chiar de doamna Eugenia Antonescu, care, acum, locuieste in Bucuresti. O las, asadar, sa povesteasca, misiunea mea fiind aceea de a aduce – in completare – câteva informatii de la unele persoane care i-au cunoscut, in anii ’60, pe cei doi eroi ai povestii.

Trei ipostaze ale unei femei de exceptie

“Mi-ati propus acest dialog în preajma zilei de 24 Ianuarie, zi atât de pretuita de cel care cu 24 de ani în urma, exact în aceasta sarbatoare istorica si nationala a poporului român, ne-a parasit. Marturisesc acum, la cei aproape 80 de ani ai mei, ca-i pastrez lui Iulian vie amintirea si ca postum încerc permanent sa organizez frecvent diferite manifestari comemorative si stiintifice, precum fac si în acest moment – raspunzând cu multa bucurie si recunostinta unor întrebari ale domniilor voastre.

Când si în ce împrejurari l-am cunoscut pe Iulian Antonescu?

Fireste ca este vorba de o amintire draga. Doamne, ce tineri eram! Reiterând o idee mai veche din scrierile mele, subliniam atunci concis ca viata mea alaturi de Iulian a evoluat sub forma unei triple ipostaze: colega de facultate, colega de serviciu si de sotie, ultimelor doua adaugându-se si cea de prietena. L-am cunoscut pe Iulian cu 61 de ani în urma, în primii mei trei ani din cei cinci de facultate. Eu sunt nascuta in Gâdinti, el in P. Neamt. Amândoi am urmat cursurile la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti, absolvind Sectia de Istorie veche si arheologie la o diferenta de doi ani. Dar cine nu-l cunostea pe acel student stralucit si gentilom?Era un fenomen! Îl admiram pe atunci, dar nu-mi închipuiam ca ne vom cunoaste îndeaproape si ca ne vom uni destinele.”

“Pasa” a venit cu gânduri bune in Bacau

Multi se intreaba, mai ales dintre cei tineri, cine a fost Iulian Antonescu, al carui nume este scris pe frontonul Muzeului de Istorie din Bacau. S-a nascut in ziua de 26 iulie 1932, la Piatra Neamt, absolvent de exceptie al Scolii Medii nr. 1 (azi Colegiul National “Petru Rares”) din orasul natal; licentiat cu “Diploma de merit” al Facultatii de Istorie – Bucuresti (1956), într-o promotie care a dat arheologiei si istoriografiei românesti reprezentanti de frunte. Dupa absolvire este repartizat in comuna Stanilesti, insa nu se prezinta la post. Intra in “somaj” un an, dupa care, la numai 21 de ani, este numit director al Muzeului de Istorie si Arta Bacau (1957-1971), care-i poarta azi numele. Muzeul era, atunci, doar pe hârtie, nu avea decât o camera si o secretara.

De aici incepe epopeea celui care va deveni initiator, organizator si ctitor al multor muzee din fosta regiune Bacau. A fost deschizator de drumuri în arheologia bacauana, fondator al revistei CARPICA (1968) de notorietate internationala, lector la Facultatea de Istorie-Geografie a Institutului Pedagogic Bacau (1964-1971). Rezultatele l-au recomandat, este chemat in Bucuresti si numit director al Directiei Muzeelor din Ministerul Culturii (1971-1990), din aceasa postura isi scrie numele pe numeroase muzee de istorie si de arta din tara. PASA, cum i se mai spunea, a fost un autentic ctitor de cultura, un reprezentant de frunte al culturii românesti din a doua jumatate a secolului XX.

„L-am sprijinit in tot ce a infaptuit”

Transcriu in continuare din convorbirea cu doamna Eugenia Antonescu. Isi alege cu grija cuvintele, face pauze…Amintiri. “Venise acea zi din toamna lui 1958, când repartizata fiind in Bacau am avut fericita ocazie sa fiu încadrata muzeograf la muzeul din localitate, al carui proaspat director era Iulian Antonescu si caruia, nu dupa prea multa vreme i-am devenit sotie. Dragostea a venit, nu ne-am putut impotrivi, astfel ca, intr-o buna zi, m-a cerut in casatorie. Evenimentul s-a petrecut în 1960. Ne-am impartasit amândoi din aceeasi cupa a fericirii, ne-am bucurat de un mariaj fericit, din pacate prea scurt.

Viata de cuplu, împartita între practicarea profesiei si familie, a evoluat în cea mai perfecta armonie, folosindu-mi toata energia si priceperea pentru a-l sprijini în tot ceea ce înfaptuia. Si a infaptuit multe.

Daca am simtit de-a lungul anilor ca m-am sacrificat pentru cariera lui? Raspunsul meu care este Nu are si o explicatie. Nu a fost nevoie, eu l-am sustinut în toate activitatile, a avut in mine un prieten, o sotie, un specialist, cum a fost si el pentru mine. Ca excela prin inteligenta si cultura nu o spun numai eu, au spus-o si o spun si colegii de facultate precum Florin Constantiniu, Panait I. Panait, Razvan Teodorescu, Ludovica Tanasescu, Gelcu Maksudovici, ministri, ambasadori si oaspeti de peste hotare. Cunostea si vorbea mai multe limbi, dovada sunt traducerile care au ramas din poezia medievala universala. Va spuneam la inceput de manifestarile postume organizate in fiecare an, ceremonii religioase, sesiuni de comunicari si expozitii foto – documentare, evocarile sustinute cu acele ocazii le-am adunat, pe unele destul de anevoios, dupa înregistrari, alcatuind din ele mai multe volume, mai precis sapte, parte dintre ele fiind subventionate de mine.”

Multe dovezi de dragoste au ramas insa zidite in inimile si sufletele celor doi, altele devin marturii peste timp. Cu eforturi impresionante, de suflet si financiare, doamna Eugenia reuseste, in 2000, sa infiinteze Fundatia Cultural Stiintifica „Iulian Antonescu”, asigurându-i un minim fond de functionare, ramânând astfel presedintele ei fondator, iar presedinte executiv este prof. dr. Ioan Mitrea. A facut, de asemenea, doua mari donatii in obiecte cu caracter documentar, memorialistic, apartinând mai multor genuri artistice si numeroase carti de valoare, care fac parte din expozitia memoriala permanenta, deschisa in incinta Muzeului de Istorie, care poarta numele “Iulian Antonescu”.

“Doamna Eugenia Dogan (devenita Antonescu) i-a fost mereu aproape, au avut idealuri comune si i-a ramas devotata si dupa nedreapta despartire, când distinsul arheolog, muzeograf, istoric si stralucit orator, Iulian Antonescu a trecut in lumea umbrelor. Eugenia Antonescu a fost un stralucit muzeograf, cea mai mare realizare – putini mai stiu – a fost Muzeul de Arta din Bacau, dupa un proiect si conceptie proprii. A fost, de asemenea, dupa 1971, muzeograf si sef de sectie la Muzeul National de Arta al României.”
Prof. Dr. Ioan Mitrea, presedinte executiv al Fundatiei Stiintifice “Iulian Antonescu”

„Ce-am fi noi, oamenii, fara iubire?”

Dar cel mai frumos vorbeste despre aceasta poveste de dragoste si de viata prof. Violeta Rang, insemnare descoperita in cartea “Studii si evocari despre Iulian Antonescu”, Editura Corgal Press, 2008.

“Multi barbati stiu sa faca fericita o femeie, dar sunt putini cei care nu obosesc in iubire. Este oare o rusine sa recunosti ca esti robit de iubire? Nu, el ne-a invatat ca iubirea este un dar dumnezeiesc de care nu trebuie sa ne fie rusine. Ce-am fi noi, oamenii, fara iubire? Nu, nu-i greu de imaginat.

Din multele intâmplari legate de ei, tin sa evoc aici doar o ultima si tulburatoare intâmplare, când intr-o placuta si vesela adunare, nunta lui Iulian, fiul nostru si finul acestei minunate familii, domnul Iulian Antonescu, stând la masa vis-à-vis de sotia sa, avea inca odata prilejul de a-si umple sufletul de bucuria ce i-a harazit-o Dumnezeu de a o avea ca sotie, dintre atâtea si atâtea femei, pe prea frumoasa lui Jeni. (…) La tinuta-i eleganta, in completare, avea la urechi niste cercei din aur de forma ovala. Sorbind-o din ochi si poate presimtindu-si apropiata moarte, ce l-ar fi putut desparti de unica si marea lui iubire, i-a spus cu tristete in glas: «Jeni, Jeni, dupa ce nu voi mai fi, sa iei doua vertebre de-ale mele si sa le pui in locul cerceilor tai, sa stau vesnic atârnat de chipul tau». Da, este adevarat. A fost o mare si frumoasa iubire. O dragoste care va dainui si dincolo de moarte.”

In tot ce a insemnat Iulian Antonescu pentru cultura româna, un rol important ii revine sotiei, Eugenia, cum tot ea se ingrijeste de postumitatea lui, care, cu dragoste, sensibilitate si modestie scrie, in continuare, frumoasa poveste de iubire ce va dainui in vecie.

(Fotografiile fac parte din patrimoniul Complexului Muzeal “Iulian Antonescu”)