Isus, bunul păstor

Duminica a IV-a a Paştelui este marcată de imaginea lui Isus, bunul păstor, prin care Biserica ne invită să aprofundăm evenimentul central al învierii Domnului.
Dimensiunea pascală este evidenţiată prin faptul că Isus înviat din morţi rămâne alături de noi până la sfârşitul veacurilor ca un blând şi bun păstor.
Pentru noi, cei obişnuiţi cu peisajul urban, imaginea păstorului şi a turmei poate părea depăşită într-un asemenea context socio-cultural. De aceea, chiar şi discursul lui Isus din Evanghelie ar putea să ne lase impresia că avem de-a face cu un fel de „mesaj codificat”: păstor, staul, oi, poartă, tâlhari.
Reluând un limbaj deja prezent în Vechiul Testament, Isus afirmă că doar el este adevăratul „păstor” şi numai el este punctul de referinţă obligatoriu („poarta oilor”) în realizarea oricărui raport de „călăuză” faţă de ceilalţi. Toţi ceilalţi conducători, lideri sau maeştri de orice fel, desfăşoară o activitate pozitivă în favoarea ceilalţi, doar în măsura în care spun, învaţă şi fac ceea ce este în armonie cu ceea ce a spus, a învăţat şi a făcut Isus. Altfel, în ciuda aparenţelor, în ciuda unui eventual succes şi a popularităţii, în realitate aceştia fac mai mult rău decât bine şi, în cele din urmă, vor apărea ca nişte „hoţi şi tâlhari”, şi nicidecum „păstori”.
Iată de ce, titlul de „păstor” este o „pretenţie” extrem de angajantă. Oare cine dintre noi, oamenii, ar putea avea pretenţia să afirme ceva similar? De fapt, numai Isus poate să-şi permită să vorbească în felul acesta, pentru că numai el şi-a dat viaţa pentru toţi oamenii şi a înviat din morţi.
De aceea, putem să ne încredem în Cristos, să-i ascultăm glasul şi să-l urmăm, chiar şi atunci când este vorba de a suporta cu răbdare suferinţa, aşa cum a făcut el. De aceea, putem să ne riscăm viaţa, mergând pe urmele lui Isus, păstorul şi păzitorul sufletelor noastre.
Acesta este şi „programul” pe care se fundamentează existenţa noastră creştină, în virtutea Botezului pe care l-am primit. Astfel, însuşi faptul de a fi botezaţi şi „confirmaţi” ulterior prin taina Mirului constituie pentru fiecare dintre noi semnul concret al unei „vocaţii” speciale primite de la Dumnezeu: aceea de a fi ucenici şi martori ai lui Isus Cristos, de a proclama prin cuvintele şi viaţa noastră „adevărul” lui Cristos şi al Evangheliei sale.
Dar acesta nu este singurul mod de a răspunde acestei vocaţii; sunt multe de acest fel. Printre altele, acela de a face din credinţă, din rugăciune, din slujirea Bisericii, din predicarea evangheliei o „profesiune” care durează tot timpul. Pe scurt, este vorba despre ceea ce se înţelege, atunci când se vorbeşte despre „vocaţia” la slujirea preoţească sau la viaţa consacrată, chiar dacă, în zilele noastre, auzim spunându-se că „a deveni preot” nu este o meserie la modă, nu mai reprezintă ca altădată o „poziţie sigură” în societate.
Astăzi există foarte multe motivaţii să nu devii preot. În realitate, există o singură motivaţie de a deveni preot: aceasta este Isus Cristos. În afara unei credinţe convinse şi puternice în Cristos cel înviat, „meseria de preot” n-ar avea sens, aşa cum n-ar avea sens nici să ne numim „creştini”.

Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău