Isteria cu urșii. Cum ar trebui tratată problema?

De câțiva ani de zile, România se confruntă cu o problemă gravă în relația om-natură: urșii – dar nu numai ei – au început să coboare din munți și să se hrănească din recoltele oamenilor, atunci când nu decid să le cotrobaie direct prin case. Este și o listă lungă, mult prea lungă și ascunsă, de victime umane, pentru că animalul este, până la urmă, animal și nu știe multe.

În principiu, două sunt abordările dominante pe această problemă, ambele isterice, bazate pe emoții și nu pe analiza obiectivă. Unii spun că urșii trebuie împușcați iar numărul lor redus pentru a nu mai pune în pericol omul și recoltele, pentru că omul e mai important decât animalul. Ceilalți spun că omul a tăiat pădurile iar urșii, nemaiavând unde să se hrănească, sunt nevoiți să coboare în sate și orașe, deci soluția ar fi împădurirea și renunțarea aproape totală la exploatarea lemnului.

Cum spuneam, ambele abordări se bazează pe emoții și nu pe date. Cum cred că ar trebui să se analizeze problema?

În primul rând, să ne întrebăm de ce înainte de 1990 nu exista această problemă? Desigur, unii vor spune că atunci erau suficiente păduri iar alții că populația de urși era ținută sub control prin împușcare.

Cine are dreptate? În primul rând ar trebui să comparăm suprafața împădurită de dinainte de 1990 cu cea actuală și numărul de animale de atunci, cu cel de acum.

Aici avem prima surpriză. Pentru că în 1990 România avea 6,2 milioane de hectare de pădure iar acum are 6,6 milioane. În ceea ce privește numărul de urși, prin 1950 erau 1000, pe la 1990 – circa 8.000, prin 2006 – circa 6000 iar acum ar fi între 7500 și 8000. În același timp, se estimează că optimul pentru țara noastră ar fi de 4000.

Sub Ceaușescu s-a interzis vânătoarea de urși și populația a crescut rapid. Din acest motiv, pentru că începuseră să apară probleme, după 1990 s-a permis reducerea ei prin împușcare. Ulterior, și pe baza unor directive europene, care ne puneau în aceeași categorie cu țările cu număr de urși mai mic decât „optimul”, s-au luat măsuri care au generat o creștere a populației de urși.

Cifrele nu ne spun nimic. A crescut suprafața împădurită, urșii sunt în același număr ca în 1990 dar a crescut numărul de interacțiuni. Sunt tot mai mulți urși care coboară în localități și care nu se sfiesc să atace oamenii. Desigur, nici oamenii nu-s mai prejos și se apropie prea mult de animale.

Poate ar trebui analizată problema altfel: ce suprafață de pădure este necesară unui urs sau dacă în locurile în care s-au produs atacurile era pădure iar acum e teren agricol ori dacă urșii care au atacat sunt din zonă ori au fost relocati. Ceea ce se vorbește pe la colțuri este că în multe zone au apărut urși fără să existe o istorie în această privință.

Din punctul de vedere al suprafeței, studiile spun că un urs are nevoie de o suprafață cuprinsă între 5.000 – 27.000 de hectare pentru o dezvoltare și o viață optimă; acesta fiind argumentul pentru limitarea la 4.000 de numărul de exemplare în România. În privința relocărilor de animale, informațiile nu sunt disponibile.

După cum se vede, problema este complicată. Ca și în cazul cormoranilor, a căror protecție legală a generat o înmulțire fără precedent ce a dus la crearea de pagube însemnate sectorului piscicol, protecția legală a urșilor a generat o creștere dincolo de limita sustenabilității. Cei 8000 din 1990 au fost tot rezultatul interzicerii vânătorii, iar acest număr a creat probleme care au determinat autoritățile din epocă să permită vânarea lor. Astăzi, cei 7500-8000 nu se pot hrăni din păduri – a căror suprafață a crescut, în ciuda exploatării masive, pentru că pădurea se reface – și din acest motiv animalele încearcă să se hrănească din lanurile de porumb sau din gunoaiele din tomberoane.