Cartierul s-a nascut sub ochii lui
Cornisa are cel putin un motiv de mândrie: aici locuieste unul dintre bacauanii care au depasit suta de ani. Se numeste Iosif Melinte, se tine inca foarte bine si dupa aniversarea de pe 4 aprilie va intra in anul de viata cu numarul 103. Bacauanul nostru este, de fapt, un basarabean pe care vârtejul istoriei l-a smuls de pe plaiurile natale si l-a purtat prin România pâna când a prins radacini pe malurile Bistritei.
Din apartamentul situat la etajul 10 se aude Jean Moscopol, cu celebrul sau slagar „Tot ce-i românesc nu piere”. Usa se deschide dupa multa insistenta. „Ma iertati, se scuza gazda. Mi-am pus un compact disc si nu prea aud soneria din cauza muzicii.” Iosif Melinte este doar putin schimbat fata de acum doi ani, când l-am cunoscut. Atunci implinea 100 de ani chiar in ziua de Paste. Acum, pe 4 aprilie, se pregateste sa sufle iar in lumânarile de pe tort si spera sa aiba musafiri. Este unul dintre primii locuitori ai cartierului Cornisa. „Când m-am multat aici, cu zeci de ani in urma, de la geam vedeam doar porumb si pomi. Acum se vad betoane si turnurile de la CET. Dupa ce s-a terminat de construit mi-a placut cartierul. Era elegant si linistit.” Marturiseste ca acum nu-i mai place ca pe vremuri. Este ticsit de blocuri si are prea multe masini.
Bacauan prin voia istoriei
Iosif Melinte s-a nascut in satul Nerusai, comuna Ismail, din Basarabia. Au trecut atâtia ani de când a parasit acele locuri, dar isi aminteste si acum ca viata se scurgea atât de domol incât aveai impreia ca timpul a uitat sa curga. Era secretarul comunei sale si avea o sotie „frumoasa si apriga”, pe nume Raisa. Al doilea Razboi Mondial i-a obligat sa lase totul in urma si sa o ia de la capat in România. Pare incredibil, dar toate amintirile ii sunt vii. Stie toate locurile prin care a trecut, revede in amintire oamenii care i-au privit cu ura, dar si pe cei care i-au gazduit cu drag. „Am ajuns in Bacau in 1954. Am stat la niste prieteni, apoi am gasit gazda. 23 de ani am locuit cu chirie. Aveam serviciu si traiam bine. Apoi am primit apartament aici, in Cornisa, de unde nu ma mai mut.” Râde si atunci indraznesc sa il intreb daca mai respecta reteta longevitatii sale. „Da, cumpatare si paharutul cu tuica in fiecare dimineata, moartea microbilor.” Manânca sanatos si isi gateste singur. Pâna acum câtiva ani isi framânta fara ajutor cozonacii si pasca. Zestrea genetica, stilul de viata, optimismul, norocul, nu stie ce l-a ferit de boli. „Am peste suta de ani si nicio boala. Nici nu-mi mai aduc aminte de când nu am mai fost la doctor.” Ceva il supara. „Ma uit la televizor si pot sa spun ca am trait un secol, dar asa porcarie ca acum nu am vazut. Atâta cearta, iar de oamenii obisnuiti nu-i pasa nimanui.” Si mai are un regret: s-au dus aproape toti din cei dragi. Mai vorbeste la telefon cu prietenul sau, Dumitru Mincu, „care este mai tânar: are numai 97 de ani.”
Doina Mincu
