Einstein spunea că ,,după ce ai dobândit un nivel înalt de măiestrie tehnică, ştiinţa şi arta tind să se contopească în estetică, plasticitate şi formă. Marii savanți sunt în egală măsură artişti”. Minunată declarație de dragoste întru Estetică! Freud, pe fondul unui mare respect pentru Estetică, avansase în ,,Eseuri de psihanaliză aplicată” gândul potrivit căruia aceasta ar trebui… ajutată: ,,Psihanalistul studiază alte straturi ale vieţii sufleteşti şi nu se ocupă decât accidental de acele emoții, inhibate, în ceea ce priveşte scopul, atenuate şi dependente de numeroase constelații psihice, care formează obiectul esteticii. Totuşi, din când în când, atenţia sa trebuie să se oprească asupra câte unui domeniu particular al esteticii, de obicei marginal, neglijat de esteticienii de profesie”. Pastișând reflexele rabinice, cred că ambii au dreptate. Profesorul Ioan Neacșu, vechi/ subtil truditor în teritoriile imperiilor esteticii, cred că ar avea aceeași opinie.
Republicând ,,Introducere în poezie: o estetică in nuce” (Bacău, Editura Vicovia, 2022), Ioan Neacșu trezește la viață, în ,,Prefață”, uragane afective de toate nuanțele care, privite cu avantajul ,,depărtărilor” de astăzi, oferă o percepție interesantă a zvârcolirilor din culisele editurilor, redacțiilor unor reviste, Uniunii Scriitorilor, dar și ale celor din subteranele trădărilor și cenzurii. Din dezvăluirile eseistului a fost zămislit și chipul unei mari drame. Prima ediție a volumului (1983, ,,Cartea Românească”) a cunoscut un tiraj de 10 000 de exemplare! A doua ediție (2002, ,,Orizonturi noi”) a avut un tiraj de 500 de exemplare. Nu l-am întrebat pe autor ce tiraj are cartea în formatul ultimei reeditări (2022), dar cred că 80 la sută dintre actualii membri ai Uniunii Scriitorilor din România nu-și publică, într-o viață întreagă (cu resurse personale, evident), toate cărțile în tiraj total de 10 000 de exemplare. Aceasta este o adevărată dramă a culturii noastre. Document literar scris cu pana unei crude sincerități, ,,Prefața” trimite accente triste și către alte drame. Una dintre ele ar fi statutul de Cenușăreasă necăutată de condur al Esteticii contemporane: ,,Nu avem o revistă de estetică, revistele de cultură nu sunt interesate să publice de estetică, iar esteticienii înșiși, blazați, se mulțumesc să se întâlnească între ei în simpozioane și să-și scrie cărțile”. Apelând la resurse ale ,,vitriolului estetic”, acuzându-i pe unii critici de ,,reacții barbare” față de discursul său estetic, nominalizând și anatemizând, argumentând, Ioan Neacșu se întreabă: ,,Ce au tovarășii cu estetica, sau ce au cu mine? Ceea ce au refuzat și continuă să refuze ei este tot ceea ce iese din front, tot ceea ce nu li se subordonează necondiționat, tot ce nu este gregar, tot ce nu poate fi manipulat […]. De ce era periculoasă o carte ca a mea? Pentru că […] îl învăța pe cititor să gândească liber, îi arăta că se poate gândi liber, chiar și încorsetat de ideologia oficială”.
Volumul, în formatul celei de a treia ediții, ,,ar putea genera un tratat” de estetică, mărturisește Ioan Neacșu, cel care ne deschide orizonturile către laboratorul de redactare a cărții: ,,Câteva pagini posibile, pe care le-am scris de-a lungul anilor, le-am anexat într-o «addenda». Am preferat să o retipăresc însă așa cum am scris-o acum un sfert de secol ca pe o estetică «in nuce», pentru ca ea să răsară și să crească atunci când timpul și timpurile vor fi mai prielnice”.
Structurat în patru capitole – ,,Introducere în poezie”, ,,Poeți despre poezie”, ,,Bacoviana” și ,,Addenda” –, volumul trage cortina peste discursul estetic inserând un ,,Dicționar de termeni și o ,,Postfață”. Poezia raportată la public, știință și umanism, percepută ca metarealitate are încă în provocările lui Ioan Neacșu foșnetul unei hermeneutici care va putea locui în viitoarea ,,civilizație estetică”. Împreună cu Eminescu, Arghezi, Barbu și Blaga suntem invitați într-un univers în care estetica și metafizica sunt percepute ca veritabile garanții ale perenității valorii. Cu Bacovia sunt scrutate dimensiunile estetice ale cotidianului și naturii, este luat pulsul atmosferei erotice și scoasă din multe înțepeniri întrebarea: ,,Este Bacovia expresionist?” ,,Addenda” ni-i aduce în prim-plan pe Mircea Eliade, Nicolae Manolescu, Tudor Vianu și Mihai Eminescu, experimentând alte limpeziri estetice care vizează ființa artei și aventurile limbajului.
Arhitectura argumentativă a cărții este născută din plămada unui gând tulburător, o adevărată declarație de dragoste pentru virtuțile esteticului, un fel de ,,Dacă estetic nu e, nimic nu e”: ,,Esteticul este expresia relației omului cu absolutul, a propriei sale nemuriri; în momentul în care esteticul dispare, omul însuși va înceta să mai existe”.
