Evanghelia de astăzi ne arată încă o dată cum în atingere cu Hristos bolnavii se tămăduiesc şi morţii înviază. În vremea aceea, iată a venit un bărbat al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică “ca de doisprezece ani şi ea era pe moarte”.
Înţelegem durerea tatălui şi mai mult parcă simţim tragedia când cineva îi aduce vestea năprasnică : “Nu mai necăji pe Învăţătorul căci fiica ta a murit”. Cumplit lucru pentru el, care, la fel ca toţi iudeii, avea o credinţă firavă, nelămurită, în viaţa de după moarte . Mai mult, pentru un om cu întâietatea lui, lovitura era îndoită. O dată era durerea de părinte, apoi, ruşinea si umilinţa în faţa poporului, pentru că o astfel de pierdere era privită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. “Nu te teme -zice Iisus – crede numai şi se va mântui”. Era o zi a dragostei şi a minunilor. După acest schimb de cuvinte, Iisus şi-a continuat drumul până la casa lui Iair, unde rudele şi prietenii plângeau şi se tânguiau de această pierdere înainte de vreme şi unde începuseră deja pregătirile de înmormântare.
Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan si pe Iacov si pe tatăl copilei şi pe mamă. A luat trei dintre ucenici, cei care aveau să fie mai târziu şi martorii Schimbării la Fată de pe Tabor si a luptei Sale din Gradina Ghetsimani. I-a ales pe cei mai în stare duhovniceşte de a pătrunde şi purta taina Puterii şi a Fiinţei Sale. Aceştia trei aveau să vadă cea dintâi înviere din morţi săvârşită de Domnul, şi să le spună celorlalţi nouă, ca să se înveţe astfel ucenicii să aibă încredere unul în altul. Intrând în casă, Domnul s-a îngrijit de cei ce plângeau şi jeleau copila care murise, pentru că toţi plângeau si se tânguiau pentru ea.Apoi le-a zis: « Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme ». Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Matei şi Marcu lărgesc tabloul. Erau acolo cântăreţi şi bocitori tocmiţi în împrejurimi, după obicei , acelaşi şi la iudei şi la păgâni. Era tulburare si plângeau şi se tulburau mult (Marcu 5, 38). Iair era un om de vază, poate cel mai de vază, din acel ţinut. În afară de cântăreţii şi bocitorii plătiţi, trebuie să se fi adunat acolo o mulţime de rude, prieteni si vecini care plângeau din toată inima după copila dusă aşa de timpuriu. Iisus trecu cu vederea această lipsă de cuviinţă rezultată din neîncrederea în puterea Lui dumnezeiască şi în chemarea Lui înaltă şi apucând mâna celei adormite strigă: “Copilă deşteap-tă-te!”. “S-a întors duhul ei şi a înviat îndată” (Luca VIII, 50-51). Dând poruncă ca să-i dea hrană fetei şi nimănui să nu spună nimic din ceea ce s-a făcut, Mântuitorul Hristos a plecat.
Minunea aceasta a făcut-o pentru ca să se întărească credinţa. “Crede şi se va izbăvi fiica ta”. Au cunoscut toţi că Dumnezeu este Cel care are stăpânire asupra vieţii şi a morţii, Hristos Mântuitorul. Gândul care să ne cutremure pe noi trebuie să fie nemurirea, nu moartea. Veşnicia, nu vremelnicia. Luând aminte la viaţa de dincolo, capătă interes şi frumuseţe şi viaţa de aici. Ne-o spune mintea noastră de creştini, ne-o spune fiica lui Iair din Sf. Evanghelie şi mai presus de toate ne-o spune Domnul nostru Iisus Hristos-Stăpânul vieţii noastre.
Fiica lui Iair a fost înviată prin credinţa tatălui şi din mila Mântuitorului spre încredinţarea celor ce vor să fie. Fiecare dintre noi vom fi înviaţi la judecata universală spre o viaţă veşnică, din mila lui Dumnezeu şi ca răsplată a credinţei şi faptelor noastre !
Pr. Liviu Burlacu
Centrul “Izvorul Tămăduirii”-Bacău
