Amedeo Modigliani, pictor și sculptor italian, scrie Petre Pandrea în „Amintiri și exegeze”, a fost unul dintre ucenicii lui Brâncuși, la Paris. A fost inițiat de Brâncuși în cioplirea pietrei, într-un atelier din Falguière. Același Pandrea amintește de o epistolă în care Modigliani surprinde magistral trăsăturile personalității lui Constantin Brâncuși: „Nu pot să termin portretul tău. Nu pot să te fixez și să te definesc. Ești viclean ca o vulpe. Dar nu te pot picta ca pe o vulpe, fiindcă ai o inimă bună de țăran. Nu te pot picta ca pe un om de știință, deși ești detașat ca orice savant. Ești un bucătar excelent. N-am mâncat nicăieri o friptură de berbec mai bună decât la tine. Cum o să te pictez ca bucătar? Te văd că postești zile întregi până la înfometare pentru a atinge stadiul iluminării. Dar cum să te pictez ca sfânt? Când îți licăre ochii de fiecare dată când aduc târfe pe aici? Tu ai fațete în figura ta atât de felurite, încât nu pot desena fizionomia esențială. Spune-mi ce fațetă preferi?”… În cele din urmă, acest portret în cuvinte a fost transpus și pe pânză de către Modigliani, dar portretul în cuvinte continuă să ne seducă.
Ador și portretul pe care Carl August Sandburg, poet, biograf, jurnalist și editor suedez-american, cel onorat cu trei premii Pulitzer, i l-a schițat lui Brâncuși: „O, Brâncuși, tu care-n preajma vetrei ții vârtoși butuci să se usuce la soare și care aștepți să se-nvârtoșească tarele lor de lemn, pentru ca să-l mânuie mâinile tari ale tale. Tu, Brâncuși, cu daltele și ciocanele tale, scornitorule de păsări preschimbate în romburi și născocitorule de cranii preschimbate în ouă, dezmierdată ți-i inima de speranța că vei afla un anume romb și un ou anume, atât însă de tari încât, printre cele din urmă lucruri care-n pulbere or să se spulbere când s-o preface în ceață pământul, să fie un romb, un ou” (Apud Tretie Paleolog, „De vorbă cu Brâncuși”, București, Editura Sport-Turism, 1976, supracopertă).
Constantin Brâncuși a inventat zborul fără aripi. „Toată viața am căutat esența zborului…. Zborul! Ce fericire!”, spunea el. Mărturisea faptul că nu sculptează păsări, ci zboruri. Face parte din spiritele rare care au intuit metafizic sensul ființării noastre: „Existența însăși e plină de atâtea minuni! Florile, copacii, frunzele! Ce minune e să trăiești! Sentimentul acesta de plenitudine, de bucurie, întregește pe om. Este sentimentul de grație pe care ți-l dă iubirea. Oamenii însă nu-l simt întotdeauna”.
Admirând discursul romanesc al lui Dostoievski, Nichifor Crainic scria că Oswald Spengler „în loc să spună că «orice ţăran rus e o bucată din Rusia», zice că «orice ţăran rus e o bucată din Dostoievski», confundându-l dintr-o dată pe Dostoievski cu Rusia însăşi” („Dostoievski şi creştinismul rus”, Constanța, Editura Sfinţii Martiri Brâncoveni, 2013, p. 23). Mutatis mutandis, cred că putem spune că Brâncuși poate fi confundat cu România însăși.
Am regăsit unele dintre aceste gânduri – și multe altele – risipite seducător într-un grozav eveniment cultural gestionat de Centrul de Cultură „George Apostu”, cu ocazia Zilei Naționale Constantin Brâncuși. Directorul instituției, Gheorghe Geo Popa, a susținut o prelegere („Actualitatea lui Brâncuși”) în care a fost evocată viața și opera părintelui sculpturii moderne mondiale. Discursul a trimis firești accente și către „cel mai vrednic urmaș al lui Constantin Brâncuși”, George Apostu. Universitarul Adrian Jicu, poeții Daniel Pocovnicu și Dan Petrușcă au nuanțat fericit aspecte ale universalității creației brâncușiene, evidențiind și armoniile estetice care au construit punți între universul artistic brâncușian și cel al lui George Apostu. A fost vizionat și filmul documentar „Brâncuși sau şcoala de a privi”, o coproducție româno-franco-belgiană (1972), în regia lui Jean Pradinas, după un scenariu de Marin Sorescu. Am înțeles în acest elevat context și mai mult declarația de dragoste pe care i-a făcut-o Geo Bogza lui Constantin Brâncuși: „El este mai mult decât un sculptor; este un profet”.
