Etichetă transparentă
Nu e nevoie să ne raportăm la miezul lunii iunie pentru a deduce că dincolo de sintagma din titlu se află numele lui Mihai Eminescu. Orice am zice cu dreaptă măsură, despre noi înşine, dacă ne dorim binele de acum şi de mâine, o vom face cu gândul la cel ce a ars pentru ideea de românism.
Vorbe de ieri, pentru azi…
„Domnul învăţător (referirea era la toată breasla educatorilor, n.n.) trebuie să aibă la vedere mai cu seamă citirea şi scrierea. Toate celelalte obiecte ale programei sunt nule, fără nicio valoare dacă acestea două principale vor fi neglijate.” Atenţionarea ar trebui să bată până către zilele noastre, pentru că în România primelor două decenii ale noului mileniu şi veac şcoala în general şi cea primară în special au suferit pierdere după pierdere. Un exemplu ar fi manualul după care învaţă copiii de clasa I. Am încercat să regăsim cartea de căpătâi a oricărui şcolar şi ne-a ieşit în faţă, impertinent (adică nepotrivit!), titlul COMUNICARE ÎN LIMBA ROMÂNĂ. Dacă am încerca să recompunem cuvântul ABECEDAR din aceste patru oferte, nu am reuşi decât acceptând compromisuri: culegem, precum zeţarii în urmă cu 3-4 decenii, literele A, B, E, C, A, R şi nu mai avem de unde lua un E şi un D. Ar trebui să ne ajute MINISTeRUL EdUCAŢIEI, de pe frontispiciu…
Metoda de atunci, abandonată sub ochii noştri
Cu bunul-simţ al omului din popor, Ion Creangă a alcătuit un abecedar pe o metodă aplicată până în 2010-2012. Era perfect pliabilă pe specificul limbii române şi s-a numit ulterior metoda fonetică, analitico-sintetică. Se pleca de la propoziţie, izolată în cuvinte, acestea despărţite în silabe, iar de aici sunetele (analiza). Mersul invers punea la loc sunetele în silabe, silabele în cuvinte şi cuvintele în propoziţie (sinteza). Bădiţa Mihai, bunul său prieten, i-a recomandat abecedarul tuturor învăţătorilor (Eminescu a fost şi un vrednic revizor şcolar). De prin 2013 a fost ucis abecedarul, ceea ce a atras după sine eliminarea metodei clasice de învăţare a citit-scrisului, şi a fost adoptată varianta globală, împrumutată din recuzita limbii engleze, adică cu totul străină naturii limbii române. Prima propoziţie apare abia la pagina 37 (manualul Editurii INTUITEXT, 2015) – Nina ia sania. –, după ce s-au învăţat şapte litere (A, M, I, U, S, L, N), iar exersarea s-a făcut exclusiv pe cuvinte disparate. Abecedarele… vechi (adică expirate prin 2012) aveau imagine-suport şi text cât de cât unitar (în funcţie de numărul de litere învăţate, în ordinea frecvenţei acestora în limbaj: A, M, I, N, R, E, U, C, O…), deci cu propoziţii minimale.
Lumea începe cu noi!
Acesta pare a fi principiul autorilor manualului discutat, de vreme ce nici măcar titlurile nu sunt logice: „Sunetul şi literele a mic şi A mare de tipar şi de mână” (p. 16) înseamnă că în limba română avem sunet mic sau mare, de tipar sau de mână. Dacă ar fi citit abecedarul Editurii ALL, de pildă, aflat în ghiozdanele şcolăreilor începând cu anul 2000, ar fi găsit titlul corect: „Sunetul [a] şi literele…”
Încă un pas, orfani de… glosar
La clasa a II-a, aceeaşi editură (şi aceiaşi autori) ne pune la încercare inteligenţa lingvistică: „Pe fiecare rând se află un intrus. Barează-l! a) împărat, umple, câmpie, când, împreună; b) umblă, dâmb, strâmb, blând, umbră; c) câmpenesc, îmbujorat, împăunat, încununat, îmbunat”. Se impunea, după modelul altor manuale, să fie explicat cuvântul intrus fie într-un glosar de termeni, fie în subsolul paginii respective. Sau, mai bine, să se fi apelat la un echivalent al acestuia. (Referenţii ştiinţifici au citit oare manuscrisul lucrării înainte de a-şi fi dat girul?)
