Între libertate şi constrângere

Libertatea. Există aceasta într-adevăr? Dacă da, cum am putea vorbi despre ideea de „libertate” fără a aminti și de reversul său cu tot ceea ce presupune: adică necesitate, constrângeri, responsabilitate, alegere şi, nu în ultimul rând, perpectiva, referenţialul din care privim ori ne situăm. Codul civil, definind obiectul şi conţinutul său spune la art.1 că: „…reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil.” Iar la art. 2 precizează că este: „… un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.”

Aceste prevederi însă sunt completate de obligaţii din normele speciale şi acestea sunt multe. Din motive pur economice să ne oprim asupra uneia. Codul Fiscal care stabileşte: „cadrul legal privind impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii … care sunt venituri ale bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, bugetului asigurărilor pentru şomaj şi (etc.); contribuabilii care au obligaţia să plătească aceste impozite, taxe şi contribuţii sociale…”

Neîndeplinirea obligaţiilor poate determina aplicarea altui cod, a celui penal, care: „prevede faptele care constituie infracţiuni.” Libertatea nu poate exista decât în corelaţie cu justiţia. Această concluzie o împărtăşea J.J. Rousseau (1712-1778) – „Scrisori scrise de la munte”. A fi liber, spunea autorul, nu înseamnă a face ce vrei, ci a nu te supune voinţei altuia. Autorul considera că nu există libertate acolo unde nu sunt legi sau unde cineva se situează deasupra legilor. Nici în stare naturală omul nu poate fi liber decât datorită legii naturale care se adresează în mod egal tuturor. Jean Paul Sartre considera că libertatea umană este strict legată de responsabilitate şi puterea de a alege, toate acestea strânse la modul absolut.

Cadrul mai înainte creionat ne trimite cu necesitate la referenţialul intern, ori extern din care privim libertatea. Acestui referenţial i se adaugă un altul, referenţialul temporal. Timpul istoric în care trăim relevă constrângeri ori libertăţi. Vestimentaţia femeilor evului mediu era subordonată unor condiţii, unor limitări care îngrădesc libertatea de acum a femeii, nu cea de atunci. Vestimentaţia de acum este condiţionată de momentul şi locul unde te afli, mai exact de normele impuse de prezenţa la o recepţie, care sunt altele decât normele acceptate pe o plajă însorită în timpul verii, la mare. Sub aspect cutumelor religioase, restricţiile vestimentare sunt manifest exprimate în ţările musulmane. Îngrădirea libertăţii are manifestări diferite nu numai în perioade diferite de timp, ci simultan în aceleaşi perioade de timp.

Problema ţine de asumarea îngrădirii libertăţii şi scopul acestei asumări. Tăvălugul globalizării s-a izbit de zidul conservator al Coranului musulman. Conflictul viziunilor diferite asupra libertăţii individuale are reverberaţii ce pot genera şi au generat tragedii. Religia musulmană pare ireconciliabilă cu libertatea individuală clamată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ori Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În India, castele există şi în ciuda Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, oamenii nu se nasc egali. Scopul este un element de constrângere a libertăţii, scopul urmărit de un individ în relaţia sa cu cei din jur, cu divinitatea. Scop care la rândul său poate să se suprapună ori nu cu scopul unei comunităţi. Scopul comunităţii poate să devină o constrangere asumată ori, dimpotrivă, o îngrădire manifestă a propriei libertăţi.

În majoritatea covârşitoare a cazurilor, scopurile comunităţilor sunt preponderent economice, iar dacă direct nu sunt economice au o relaţie de subsidiaritate cu scopul economic. Internetul generează libertatea accesului la informaţie. Dar Internetul s-a dezvoltat iniţial ca o prioritate militară ca mai apoi să aibă un scop economic clar determinat şi nu libertatea de care aminteam. Ţările Musulmane îşi păstrează prin invocarea Coranului nu numai un drept de conservare a tradiţiilor (care prin prisma educaţiei europene par să îngrădească libertatea individuală), dar şi o anumită independenţă a structurii economice ce corespunde unor scopuri, politice ori religioase, avute în vedere de comunităţile musulmane ori conducătorii acestor comunităţi. La naştere, aparent, puiul de om are o libertate absolută.

Libertatea absolută presupune şi lipsa constrângerilor în mod absolut. Copiii recuperaţi din jungla africană, crescuţi de animale până la vârste de 3-7 ani au rămas retardaţi, iar unii nici fizic nu au putut fi recuperaţi. Se spulberă astfel mitul superiorităţii omului şi al libertăţii absolute. În lipsa constrângerilor educaţiei, în absenţa limitării libertăţii omul ajunge în cealaltă extremă în care libertatea absolută îl face dependent de instincte şi mediu. În lipsa conştientizării existenţei acestor dependenţe se poate considera liber atâta vreme cât trăieşte în junglă. Prin prisma acestor argumente ajungem iarăşi la referenţial, la perspectiva din care este privită libertatea şi scopul urmărit de individ în relaţia cu mediul extern şi propria sa reprezentare despre libertate. Libertatea nu poate exista fără constrângere, libertatea fiind o constrângere asumată.

Însă, abuzul legii ori interpretarea/utilizarea ei abuzivă este o tumoare ce infectează organismul social. Ne mişcăm şi trăim organizaţi, controlaţi și ghidaţi de reguli, legi, norme, obligaţii și necesităţi, proprii ori impuse. În afara individului şi în interiorul său sunt restricţii. Suma acestor restricţii asumate integral reprezintă libertatea absolută. Neasumarea abuzului presupune limitarea acestei libertăţi. Îmbolnăvirea mecanismului social prin intervertirea legii împotriva scopului său va determina o respingere a normei abuzive. Acest refuz, la nivel individual, se interpretează ca o constrângere a libertăţii. Depăşind pragul critic, constrângerea libertăţii individuale va determina convulsii sociale necontrolabile, ce pot fi oricând posibile.

Jurist Adrian M. Ionescu