Între dragoste, risipă și întoarcere

Ne primenim sufletul pentru a intra în perioada Sfântului și Marelui Post, pășind pe cea de-a doua treaptă a suișului duhovnicesc numit perioada Triodului. Privim cu atenție spre capitolul al XV-lea (versetele 11-32) al Evangheliei Sfântului Luca, jinduind a pătrunde la cea mai adâncă lecție de Înviere, exprimată de către Mântuitorul Hristos printr-o profundă, emoționantă și actuală parabolă, numită a Întoarcerii Fiului Risipitor.
Săptămâna trecută, doi semeni care se rugau într-un templu ne-au fost aduși înainte. Astăzi, tot doi semeni. La fel de diferiți, deși frați. Fii ai unui tată singur. Căci, singur poate fi privit un tată și munca lui, presat de către unul dintre fii să-și vândă agoniseala, spre a fi convertită în numerar, și părinte așezat la polul frigului sufletesc absolut pare a fi prin cealaltă odraslă moștenitoare, cuprinsă doar de ifosele nedreptățirii, tot timpul concentrată pe dreptul de a tăia din mila creatorului său. La o privire mai atentă, despre disprețuirea Părintelui este vorba. Întâi, mezinul, cel care, conform obiceiului întâlnit, este alintatul familiei, asupra căruia rigorile educației nu s-au aplicat cu acrivie, ce pare convins de faptul că libertatea este doar o chestiune de numerar; își ia lumea în cap, nu înainte de a-și ucide notarial tatăl, căci a-ți cere moștenirea de la cel care trăiește înseamnă că existența-i te încurcă și vrei să-l declari mort, pentru propriul interes…el pleacă, risipește în desfătări și în desfrânări tot ceea ce primește, se umilește, își aduce aminte că sursa averii este vie și înțelege, în cele din urmă, că așteptarea, dragostea și fericirea Tatălui nu pot fi convertite financiar. De cealaltă parte, avem de-a face, prin fiul cel mai mare, cu risipa celui care strânge ascultare după ascultare și faptă bună după faptă bună, iar în ultimul moment, când nu poate înțelege și nu poate ierta dragostea părintelui pentru cel ce a risipit, pierde el însuși tot ceea ce a adunat. Și cugetă, cunoscutul C. Noica, pe bună dreptate: ”La ce bun atâta supunere și atâta cumințenie, dacă n-a putut intra în inimă și nițică dragoste? Tot ceea ce a strâns nu-l desăvârșesc și nu-l însoțesc în singurătatea-i morală, de vreme ce-i lipsește instrumentul cheie”. (Adsum, 1940, p.3)
Pildă grea. Nu de puține ori, în viață, alternăm a trece fie prin poziția fiului risipitor de avere sau prin postura celui batjocoritor de dragostea Tatălui. Să ținem minte, că aproapele nostru este viața noastră și învierea lui, învierea noastră…că regăsirea lui este și regăsirea noastră!
Inspector scolar,
pr. prof. dr. Adrian Alexandrescu