INTERVIU / Attila Vizauer, regizorul spectacolului ”Cenușăreasa”: Actorii de la Teatrul din Bacău au harul și grija de a putea da viață păpușilor”

Sâmbătă, 2 iulie, și duminică, 3 iulie, Teatrul Municipal ”Bacovia” vă invită la o nouă premieră a Secției de Animație, un proiect complex, inedit, care îmbină muzica de operă cu arta păpușăriei: ”La Cenerentola sau Cenușăreasa, povestită altfel, după Gioachino Rossini”. În interviul care urmează, Attila Vizauer, regizorul artistic al producției, ne vorbește despre acest proiect și despre procesul de creație.

Attila Vizauer a absolvit în 1996 Academia de Teatru şi Film (actual UNATC), secţia Regie, la clasa Tudor Mărăscu şi Mihai Manolescu, a obţinut, în 2011, titlul de doctor în teatru, sub îndrumarea prof. univ. dr. Alexa Visarion. Este redactor șef al redacției Teatru a Societății Române de Radiodifuziune și profesor asociat UNATC, la Departamentul Studii teatrale, unde ţine cursul Teoria și practica presei. A fost distins cu Premiul Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – secţia română (1997), Premiul UNITER (în 2007 şi 2015), Premiul de Excelenţă „Mihaela Tonitza Iordache” al Asociaţiei Culturale Diallog (2011) și cu numeroase premii la festivalurile internaționale de teatru de animație și teatru radiofonic.

– Bine ați revenit la Teatrul Municipal ”Bacovia”! Care sunt precedentele colaborări cu teatrul din Bacău?

– La Teatrul de Animație, cred că acum vreo 20 de ani, am montat ”Dl. Goe”, cu o parte dintre actorii distribuției din spectacolul la care lucrăm acum, cu Laurențiu (Laurențiu Budău, nota mea.), cu Mihai (Mihai Chihaia, n.m.), cu Andreea (Andreea Sandu, n.m.). Și mi-aduc aminte că am fost cu acest spectacol la un festival la Cluj, unde, spre bucuria mea, am avut o reacție foarte bună din partea publicului, dar și a juriului care a fost în festival. Iar la Teatrul dramatic (Secția Dramă a Teatrului Municipal ”Bacovia”, n.m.), am montat în 2005 un text al lui Sławomir Mrożek, ”Priveliște minunată”.

– Cum a luat naștere acest nou proiect, ”Cenușăreasa”? De ce ați optat pentru a face un spectacol ”Cenușăreasa” după Rossini, și nu după clasicul basm al Fraților Grimm?

– E un proiect foarte vechi al meu, de foarte mulți ani am încercat să conving directorii să montăm acest spectacol. De mult, de mult, am fost în Cehia, la Praga, și am văzut un spectacol foarte renumit al lor, o variantă, la teatrul de păpuși, din ”Don Giovanni”, a lui Mozart. Cei care îl jucau au ales să prezinte o formulă ușor ironică la adresa întregii povești, dar, în același timp, muzica lui Mozart era cuceritoare, iar felul în care păpușile intrau în rolul personajelor era foarte spectaculos. Știu că am ieșit cu un sentiment de mare plăcere, văzând acest spectacol, chiar dacă el era înscris ușor în cheie parodică.

Cred că, după aceea, lucrurile acestea s-au așezat, m-am întrebat mereu cum ar fi să montez un spectacol de păpuși pe muzică de operă și am descoperit, cu mare plăcere, că muzica foarte plăcută și foarte șlăgăroasă a lui Rossini, din ”La Cenerentola”, s-ar potrivi foarte bine unui spectacol pentru copii, fără ca el să aibă această latură parodică ci, dimpotrivă, acest basm excelent – ”Cenușăreasa” – să fie povestit sincer copiilor, dar pe muzică de operă. Evident, în istoria teatrului de animație din România este celebrul spectacol ”Cenușăreasa”, montat de Silviu Purcărete, la Teatrul ”Țăndărică”, cu mulți ani înainte. L-am văzut, mi-a plăcut foarte mult, și-acolo sunt câteva fragmente, instrumentale, mai ales, din muzica lui Rossini, din ”Cenușăreasa”. De data aceasta, însă, formula propusă de noi presupune ca întreg spectacolul să fie jucat pe ariile, pe duetele, pe sextetele, cvartetele, pe care Rossini le-a compus pentru opera sa ”La Cenerentola”. Am avut această idee, am lucrat pentru a alege formula cea mai bună, ca durată și ca intensitate muzicală, și am colaborat apoi cu Ema Stere pentru a construi un scenariu coerent și foarte ușor de descoperit.

– Ce diferențe esențiale există, la nivel de poveste, între opera lui Rossini, și povestea Fraților Grimm, și cum le-ați tratat în spectacolul dumneavoastră?

– Libretul operei ”La Cenerentola” e puțin diferit, el nu presupune existența unei mame vitrege, cu cele două fiice ale sale, ci a unui tată vitreg, cu fiicele sale. Și, de asemenea, presupune câteva scene, pe care basmul ”Cenușăreasa” nu le are, acele scene în care sfetnicul merge în căutarea unei fete bune și frumoase, scene în care prințul decide nu numai să organizeze un bal, pentru a-și alege mireasa, ci să-și schimbe hainele cu valetul său, astfel încât incognito să-și caute și el fata cea frumosă, dar și bună la suflet, generoasă. Am schimbat așadar această poveste, am păstrat însă, și cred că Ema Stere a avut o alegere foarte bună, scena în care pantofiorul acelei necunoscute de la bal, care se dovedește a fi al Cenușăresei, să rămână în poveste, pentru că în libretul operei ”La Cenerentola” nu e vorba de un pantofior, ci e vorba de o brățară pe care Cenușăreasa o păstrează. Dar am simțit că acest semn este atât de puternic și atât de cunoscut de toți cei care cunosc povestea ”Cenușăreasa”, încât el trebuie să rămână în spectacolul nostru.

„E o mare încercare să pui pe scenă și muzica lui Rossini, muzică de operă”

– Pe ce va fi pus accentul în acest spectacol, dacă e să ne referim la mijloace de creație artistică? Va fi un spectacol clasic sau cu accente moderne?

– Clasic, evident că nu, și nu știu dacă este vorba de accente moderne. Am constatat, gândindu-mă, și construind acest spectacol în imaginația mea că ar fi păcat dacă ar fi construit în modul clasic, în care vedem marionetele sau păpușile mânuite și am constatat că mult mai frumos, mult mai emoționant și mult mai puternic poate fi transmisă emoția către public dacă păpușile trăiesc muzica. De aceea, m-am gândit că o variantă în care, în afară de arta actorului în a mânui păpușile, în a da viață păpușilor, pentru că asta este teatrul de animație, am completa cu un alt aspect, cel coregrafic. De aceea, am decis, și repetițiile au dovedit, etapă cu etapă, că păpușile, alături de actori, devin personajul. Personajul, așadar, ”Cenușăreasa” nu este format numai din păpușa care-o arată, ci și din actrița și actorul care-o mânuiesc. La fel și toate celelalte păpuși. De fiecare dată, personajul este completat, pe lângă păpușă, de către corpul actorului, care se află în mișcare, care se află în dans, în mișcare coregrafică, pe scenă. Cred că această soluție, această variantă, această opțiune de a prezenta acest spectacol este mult mai puternică în a putea transmite emoția unei povești care este spusă pe muzică de operă. E o mare încercare să pui pe scenă și să inviți publicul, indiferent dacă este copil sau nu, să asculte împreună cu tine muzica lui Rossini, muzică de operă. Este o încercare foarte serioasă, dar sunt convins că soluția pe care o avem și talentul și energia și pofta de joc și bucuria cu care actorii vor interpreta acest spectacol nu numai că ne vor convinge să stăm cumințăi în sală (zâmbește, n.m.), ci ne vor crea un sentiment de bucurie, de plăcere, de entuziasm.

– Proiectul beneficiază de participarea coregrafei Vava Ștefănescu. Va fi un spectacol de teatru – dans cu păpuși, veți opta pentru această formulă?

– Nu știu ce să spun, habar nu am, nu m-am gândit cum se va numi acest tip de spectacol, dacă este un spectacol de animație, cu elemente coregrafice, sau dacă este un teatru – dans cu păpuși. Nu-mi dau seama, este ”La Cenerentola” și cred că spectatorii, criticii, cei care au intenția de a găsi o definiție bună, o vor găsi după felul în care au primit acest semn estetic nou, zic eu, vor ști să-l catalogheze ei. Sincer să fiu, nu m-am gândit la acest spectacol ca fiind un spectacol de teatru contemporan, m-am gândit ca fiind un spectacol de teatru de animație, dar, este adevărat, componenta coregrafică este foarte puternică și importantă.

– De ce ați ales să lucrați la acest spectacol cu Vava Ștefănescu?

– Vava Ștefănescu este un foarte important coregraf, este directoarea Centrului Național al Dansului din România. Am colaborat pentru prima dată cu Vava Ștefănescu – chiar îmi aduc aminte că a fost surprinsă – tot pentru un spectacol de animație, la Teatrul ”Țăndărică” unde am montat ”Muzicanții din Bremen”, în care erau momente muzicale foarte multe și, evident, pe acele momente muzicale, personajele acestui spectacol trebuiau să danseze. Bun, spunem sunt păpuși, dansează păpușile, dar și păpușile, chiar dacă nu dansează actorii, trebuie să aibă o coregrafie, nu trebuie să le miște cineva după propria inspirație, ci trebuie să vină cineva profesionist să ne învețe cum se face acest lucru și am invitat-o pe Vava Ștefănescu. Acolo, în acel spectacol, componenta corpului actorului era mai puțin importantă, acolo, într-adevăr, mișcarea păpușilor conta, și nu felul în care actorul era implicat în mișcarea coregrafică. Al doilea spectacol pe care l-am făcut, iarăși un spectacol foarte bine primit, și de succes, a fost ”Bambi”, realizat la Teatrul ”Excelsior”, în care elementul coregrafic este foarte important, iar Vava Ștefănescu a dat viață acestui univers special într-un mod spectaculos, într-un mod foarte frumos. De altfel, Vava Ștefănescu a și câștigat Premiul de Coregrafie, cred că la Festivalul ”Gulliver” de la Galați, pentru spectacolul pe care l-am realizat la Teatrul ”Excelsior”. E adevărat că și eu am luat Premiul de regie, dar aici era vorba de colaborarea mea cu Vava Ștefănescu și trebuie să menționez acest lucru. A fost o etapă a colaborării noastre foarte importantă și încununată cu succes după cum s-a văzut.

De data aceasta, i-am propus Vavei Ștefănescu să revenim la teatrul de animație și în această formulă, în care păpușa și actorul formează împreună un personaj și sperăm că vom fi convingători.

– Care va fi aportul Cvartetului ”Consonanțe” al Filarmonicii ”Mihail Jora” în ecuația spectacolului?

– Spectacolul este realizat dintr-o suită de arii, de duete, de sextete, care sunt interpretate de cântăreți importanți de operă și de orchestra Teatrului Comunale din Bologna, care sunt înregistrări. Replicile personajelor păpuși, care interpretează fiecare scenă, sunt, desigur, în italiană, și presupun că păpușile ar trăi pe muzica lui Rossini. Pe de altă parte, există multe momente, în care intervin actorii, la vedere, și spun povestea. și fac trecerile dintre scene, dezvoltă emoția, tensiunea, sunt construite pe muzică instrumentală și ne-am gândit că n-ar fi rău – mărturisesc, este inițiativa domnului Eduard Burghelea, directorul Teatrului Municipal ”Bacovia”, care mi-a propus să facem această colaborare cu Filarmonica ”Mihail Jora”. Și, sincer să fiu, m-am bucurat foarte mult. Am constatat în cariera mea regizorală că prezența muzicii live este foarte puternică, completează și întregește valoarea estetică a unui spectacol. De aceea, convins fiind că muzica live, muzica pe care cvartetul o va interpreta, nu poate decât să aducă un câștig spectacolului nostru. Am zis că trebuie să încercăm și să facem câteva repetiții, să fim împreună, și împreună să oferim publicului această formulă de spectacol.

”Attila, e timpul! Hai! Împlinește-ți visul!”

– Într-un interviu din 2017, vă adresați creatorilor de teatru cu recomandarea: ”Fă un spectacol pentru că te arde.”. Ce vă ”arde” în legătură cu proiectul ”Cenușăreasa”, pe care îl realizați acum la Teatrul Municipal ”Bacovia”?

– Cred că deja e mai mult decât ”arde”, deja, cum spuneam, mulți ani am mers cu acest proiect către directorii de teatre de animație, și în general răspunsul era că ”Cenușăreasa” se află în repertoriul lor – ea, de astfel, o poveste foarte importantă, și, desigur, majoritatea teatrelor de animație din țară o au în repertoriul lor. S-a-ntâmplat anul trecut, când m-am întâlnit cu Eduard Burghelea, să vorbim despre propuneri – am avut o listă de propuneri – și, la un moment dat, mi-am adus aminte, că este acest titlu care tot timpul a fost refuzat. Și chiar i-am și spus lui Eduard Burghelea: ”Edi, eu mai am un proiect la care țin foarte mult, sunt mai mult de zece ani de când tot încerc să îl propun, toată lumea m-a refuzat, toată lumea a zis că există, uite eu îți propun, și trebuie să-ți spun, pentru că mă ”arde”, e o mare încercare, e o formulă nouă, e o formulă nefăcută până acum, în această formă, în această formulă de expresie artistică, și cred că sunt dator să fac încă o încercare. Și, sunt convins, 90 la sută, că îmi vei spune Am Cenușăreasa în repertoriu, nu mă interesează”. Ei bine, am avut surpriza ca, după ce s-a uitat la toate titlurile pe care le-am propus, Eduard Burghelea să spună: ”Mie, dintre toate proiectele pe care mi le-ai propus, mi se pare cel mai interesant, cel mai provocator, ”Cenușăreasa”. Hai să-l facem!”. Ei, nu vă spun ce-am simțit. Că se deschid toate cerurile și că, în sfârșit, undeva, ”există cineva acolo sus care mă iubește” și care zice: ”Attila, e timpul! Hai! Împlinește-ți visul!”.

”Sunt convins că felul în care noi știm să spunem această poveste va trece bariera acestor prejudecăți”

– Credeți că un spectacol cu această formulă, mai multă mișcare, mai multă muzică, mai puțin text, va prinde mai bine la copiii de astăzi? Cum vă așteptați să fie primit?

– E o încercare foarte grea, există, cum spuneam, această prejudecată ”Hai, măi, vino și spune copiilor o povestioară!”…. Michiri, chichiri, țum, țum, țum, vine păpușica, fuge încolo, și-ncoace, și ce bucuroși vor fi cu toții! ”Ce educator, ce profesor, ce părinte o să vină să-și aducă copilul ca să asculte operă? Vai de capul meu!”. Ei, bine, părerea mea este, în primul rând, că muzica aceasta de operă nu este grea, este formidabil de melodioasă, de șlăgăroasă, pleci din sală fredonând muzica lu Rossini, e foarte frumoasă, e foarte atractivă, și, în același timp, formula prin care noi încercăm să creăm acest spectacol este o formulă foarte prietenoasă. Există și ”Opera Comică pentru Copii de la București”, care face astfel de povești și are succes. Sunt convins că felul în care noi știm să spunem această poveste va trece bariera acestor prejudecăți și, mai mult decât că va trece bariera, va deveni un lucru atât de frumos și de interesant și de atractiv încât lumea va da năvală să vadă. ”Băi, cum e Cenușăreasa aia a lui Rossini?! Hai să mergem s-o vedem!”. Am foarte mare încredere în această reacție și după felul în care merg repetițiile sunt convins că actorii teatrului din Bacău vor fi la înălțimea și la arderea care vor face ca spectacolul să fi deschis pentru toată lumea.

– Cum ați lucrat cu echipa Secției de Animație a Teatrului Municipal ”Bacovia”? Care au fost provocările întâmpinate?

– În primul rând, am norocul că sunt niște oameni foarte deschiși și foarte profesioniști. Și spun ”deschiși” în sensul că în momentul în care vii cu o astfel de propunere și există o anumită suspiciune, o anumită reținere, ei ți-o spun. Și, e adevărat, am avut momente în care am avut discuții cu actorii despre această viziune. ”De ce păpușile nu joacă pe masă?”, ”De ce păpușile plutesc tot timpul?”, ”Dar de ce actorul trebuie să se miște și el în ritmul muzicii și de ce se vede?”. Dicuțiile acestea sunt piatră de încercare. Deci, în momentul în care reușești să convingi actorul care sincer, pe bune, profesionist fiind, își pune astfel de întrebări, înseamnă că povestea merită să meargă mai departe. Pentru că – am să folosesc acum o poveste foarte frumoasă – într-o zi am venit la repetiție și le-am citit actorilor un sonet de Mihai Eminescu, cu ritmul, rima, muzicalitatea perfecte, o poezie clasică, construită, acesta este sonetul și Eminescu a făcut-o magistral, și, pe altă parte, o poezie a lui Marin Sorescu, în vers alb, fără rimă, fără ritm, o poezie contemporană, modernă. Amândouă sunt poeme, sunt poezii, una care respectă pe deplin legile sonetului, iar alta care este liberă și care trasmite emoția altcumva decât respectând regulile acestea de versificație, de ritm, de topică ș.a.m.d. Și le-am zis că, iată, se poate și altcumva. Dacă reușim să trecem, cu încredere, și cu bucurie, de la rigorile sonetului, spre libertatea versului alb, dar oferind aceeași emoție poetică, suntem câștigători. Și iarăși am revenit subliind faptul că au dreptul să își pună întrebări, pentru că și sonetul lui Eminescu, și poemul lui Marin Sorescu respectă însă aceleași reguli, regulile gramatiicii limbii române.

Și aici, la fel, în momentul în care decidem că încălcăm regulile clasice ale mânuirii păpușii și propunem o variantă în care aceste reguli sunt eludate, trebuie să nu uităm niciodată regulile de bază ale animației, pentru că animația înseamnă, în primul și în primul rând, să dai viață obiectului, pentru că păpușa este un obiect, este un obiect din lemn și pânză, iar ea capătă viață datorită talentului pe care actorii îl au, iar actorii de la Teatrul din Bacău știu acest lucru și au harul și grija de a putea da viață păpușilor, astfel încât nicio secundă să nu am senzația că e un obiect pe scenă, ci că sunt ființe vii, care trăiesc, suferă, năzuiesc, și acestea sunt personajele poveștii.

– De ce poartă toți actorii (personaje) o baghetă de dirijor?

– Aceasta este o soluție pe care am găsit-o pe parcursul lucrului, nu era în proiectul meu inițial, dar lucrând la acest spectacol am simțit nevoia, și cred că este un semn foarte puternic, pe care spectatorul îl va decoda foarte ușor. Bagheta de dirijor este semnul trecerii din realitatea imediată, din realitatea unei povești spuse, în mod oral, în realitatea în care povestea se spune prin muzică, deci dirijorul este cel care creează magia transformării cuvântului de zi cu zi, cuvântului cotidian, prozei, în muzică. Și cum în spectacolul nostru simțeam nevoia să intervenim și noi în poveste, astfel încât Cenușăreasa să poată ajunge la balul în care tatăl ei vitreg i-a refuzat accesul, a negat-o și a trimis-o să stea la ea, în bucătărie, să culeagă mazărea și lintea din cenușă, am zis ”Bun, în povestea noastră nu avem Zâna, nu avem niciun lucru care să facă magia, astfel încât Cenușăreasa să poată ajunge la bal”. Și lucrul prin care ne-am propus să facem această magie a fost ca actorii, cei care spun povestea, să decidă împreună cu copiii, cu spectatorii, s-o ajute pe Cenușăreasă și să creeze acel moment magic în care Cenușăresei i se va oferi o rochie frumoasă de bal, pantofiorii aceia de bal și caleașca cu care să poată ajunge la bal. Și atunci bagheta dirijorului care face magia muzicii se transformă în bagheta magicianului care o transformă pe Cenușăreasă, din fata aceea care stă lângă sobă, în bucătărie, în prințesă și în atracția balului de la curtea prințului.

– Cărui segment de vârstă i se adresează acest spectacol?

– Eu întotdeauna când lucrez un spectacol decid sau îmi doresc să îl construiesc astfel încât el să fie pe gustul, pe interesul tuturor oamenilor indiferent de vârstă, și al copiilor, și al părinților. Niciodată nu am construit un spectacol de copii, cu gândul că, bun, lasă să înțeleagă copiii, să le fie lor ușor și părinții o să fie drăguți, o să fie binevoitori, în timp ce copiii se vor distra iar ei vor deschide telefoanele, se vor uita pe internet s.a.m.d. Nu, întotdeauna, dar absolut întotdeauna, pariul a fost ca spectacolul să fie construit în așa fel încât să fie foarte interesant, foarte atractiv, plin de suspans și plin de semne estetice pe care și un copil, dar și un adult să le savureze și de care să se bucure.

– Sunteți redactorul șef al Teatrului Național Radiofonic și aveți două premii UNITER pentru producții teatrale de gen. Cum v-a marcat gândirea regizorală acest tip de teatru?

– Aici sunt două capcane pentru un regizor sau două capete ale poveștii. Primul este faptul că, evident, teatrul radiofonic este o artă specială, o artă a sunetului simfonic, fie că este muzică, fie că este voce umană, fie că este efect. Absolut toate aceste lucruri se combină și creează un tablou sau o simfonie în care maeștri sunt inginerii de sunet, regizorii sau compozitorii și regizorul artistic, actorii, iar faptul că ești în mijlocul unui univers în care se creează o astfel de operă artistică, operă teatrală, care, by the way, seamănă – foarte mult cu filmul, felul în care se fac înregistrările și apoi alegerea celei mai bune înregistrări și apoi se lucrează enorm la masa de montaj, mult mai mult decât în timpul înregistrărilor, în care se construiește etapă, cu etapă, ca și cum ai țese o tapiserie, tot adăugând cu atenție elementele din care este format spectacolul radiofonic. Deci, venind din această lume, evident că ești atent la valoarea sunetului din spectacol, este foarte important. Spuneam, pe de altă parte, că există o capcană atunci când, având această cunoaștere a construcției unui spectacol sonor, să te limitezi la ea, capcana e pentru regizor, evident, pentru că el are senzația că, dacă a făcut un teatru radiofonic bun, în care replicile sunt foarte frumoase, foarte bine decupate, foarte bine spuse, dacă universul sonor este extraordinar și foarte bogat, este suficient, și nu ești atent în aceeași măsură la elementele vizuale, care, de asemenea, într-un teatru de scenă sunt foarte importante, și toate celelalte elemente, care țin altcumva de teatru decât replica, textul, vorba și background-ul sonor. Mărturisesc, am văzut câteva spectacole care au fost cuceritoare pe scenă pentru că regizorul care avea experiența teatrului radiofonic, a completat și a îmbogățit tot ceea ce construise pe scenă și din punct de vedere sonor, era un element atât de puternic și de frumos dar bine îmbinat în întreg scenariul spectacolului; pe de altă parte, am văzut și spectacole în care regizorul de teatru radiofonic a rezolvat problemele scenice, a rezolvat vorbele, replicile, a rezolvat universul sonor, dar erau atâtea elemente scăpate, pentru că n-a mai fost atent sau n-a avut abilitate, nu știu, ceva s-a întâmplat și lucrul acesta, cum spuneam, e foarte important, să știi de a conduce cu la fel de bună măestrie și universul vizual ca acela pe care știe atât e bine să-l facă, și anume universul sonor.

– Care este rolul vizualului în spectacolul dumneavoastră? Cum ați lucrat cu scenograful Mihai Pastramagiu?

– Eu cred că pentru orice spectacol de teatru este foarte important semnul vizual, cu atât mai mult la teatrul de animație, cu atât mai mult felul în care arată păpușile, felul în care este decorul construit, felul în care luminile îmbracă tot acest univers. Mihai Pastramagiu este un scenograf renumit și foarte talentat. Am avut norocul să îl cunosc și să lucrăm împreună încă de la începutul carierei mele regizorale. Este  scenograful care, prin soluțiile sale plastice, oferă o bogăție vizuală cuceritoare, soluții scenice surprinzătoare. Îmi amintesc cu plăcere de câteva din creațiile sale din spectacole ca City Sugar de Stephen Poliakoff, Facerea lumii – legendă din „Popol Vuh” – Cartea Sacră a vechilor mayași – la Teatrul Gulliver din Galați, Dl. Goe de I.L. Caragiale – montat, acum 20 de ani la Teatrul Municipal ”Bacovia” din Bacău, Muzicanții din Bremen de Frații Grimm – la Teatrul Țăndărică. Suntem prieteni de mulți ani, avem un limbaj comun, prin care dezvoltăm exponențial universul fiecărui spectacol. Aș asemăna colaborarea noastră cu mirajul și rigoarea construcției din Concertul pentru două viori si orchestră de Johan Sebastian Bach.

” Cred că teatrul de animație este o artă foarte grea, foarte dificilă și creată pentru oameni cu har”

– Ce așteptări aveți, ca regizor, de la echipa de actori cu care lucrați un nou spectacol?

– În primul rând, cred că teatrul de animație este o artă foarte grea, foarte dificilă și creată pentru oameni cu har. Primul și primul nivel pe care un artist al teatrului de animație trebuie să-l îndeplinească este cel de a da viață păpușii. În momentul în care acest lucru nu se întâmplă, spectacolul este ratat. Dacă o singură secundă în timpul spectacolului pierd vraja aceea și observ că, de fapt, păpușa aceea este o bilă de lemn sau două bețe legate cu o sfoară înseamnă că artistul păpușar n-a reușit să dea viață acelui obiect și lucrul s-a pierdut. După acest prim nivel, care este eliminatoriu, este un nivel pe care îl solicit, cer actorilor să cunoască foarte bine povestea în care ei interpretează personajele, să cunoască întreaga poveste de la început până la sfârșit și să cunoască exact cum decurg acțiunile în acea poveste în lanț cauzal sau necauzal dar care este înlănțuirea acelei acțiuni, să cunoască textul pe care-l au de spus. Și nu spun mari lucruri. E foarte important pentru un actor să știe în general toată povestea și să-și cunoască foarte bine textul. Un al treilea nivel este să știe în ce context personajul său naște în acea clipă pe scenă replicile sau acțiunile pe care le face. În nicio secundă, ochiul meu regizoral nu are voie să scape actorul astfel încât să am senzația că ceea ce face el în clipa aceea este un lucru deja stabilit, pre stabilit, pentru că eu, ca spectator, trebuie să am tot timpul sentimentul că atunci se naște situația și în clipa aceea actorul, prin personajul său, reacționează și reacția sa este vie, atunci se naște. Dacă simt că ei deja știu dinainte ce urmează, atunci iar este un lucru foarte pierdut. Și, mai este, iarăși, un alt nivel, e nivelul în care, așa cum se spune în teatru, ”pogoară duhul”, se deschid cerurile. Sunt momente în repetiție dar și în reprezentații când ai senzația că există o legătură dincolo de vorbe, o legătură între povestea ta, între personaje, între oamenii care dau viață acestor personaje, un nod… SUS… pe care cu toții îl intuim într-o respirație, într-o tăcere, într-o clipire, simțim că acolo s-a picurat ceva din harul lui Dumnezeu. Ei, acel lucru când se întâmplă înseamnă că spectacolul este împlinit.

– Premiera ”Cenușăreasa” va fi în ajun de ziua dumneavoastră, pe care o sărbătoriți pe 5 iulie. Care sunt darurile pe care le așteaptă Attila Vizauer în acest moment?

– Păi, în primul rând, aplauze la premieră (râde, n.m.). Sper să aibă succes, sper să nu se fi dovedit o eroare felul în care am gândit acest spectacol și felul în care, cu colegii mei, cu toată echipa, l-am construit împreună. Sper din tot sufletul ca lumea să se bucure de ce-a văzut și să recomande entuziast și altor oameni să vină să vadă ”La Cenerentola”.

Interviu realizat de Laura Huiban, secretar literar al Teatrului Muncipal ”Bacovia”