Propunem cititorilor rubricii un zâmbet la început de an relatând câteva întâmplări adevărate din instanţă, la care am participat direct, ori am fost martor.
Eram tânăr jurnalist al cotidianului Deşteptarea acreditat la acea vreme, anii 1993-1994, la instanţele arondate Curţii de Apel Bacău. În această calitate urmăream un dosar aflat în primă instanţă la Judecătoria Oneşti. Foială mare, înghesuială. Însă aveam privilegiul să stau în banca avocaţilor. În stânga mea, un fost coleg de serviciu, acum avocat la început de carieră, avea un vraf de dosare în faţă pe care le răsfoia plin de importanţa misiei sale. Era avocat desemnat din oficiu. Intră completul şi evident procurorul de şedinţă. Şi, …aşteptăm. Vin la ordine şi dosarele cu avocat din oficiu. Fostul meu coleg se ridică şi rând pe rând îşi epuizează cauzele spunând de fiecare dată câteva cuvinte de complezenţă în apărarea inculpatului. Ultimul dosar cu apărător din oficiu, privea o cauză de furt calificat. Speţa se consumase in ajunul Crăciunului. Inculpatul în stare de ebrietate fiind, pe timp de noapte, a furat porcul surorii sale, l-a tăiat şi…. consumat. Asta era în mare, fapta reţinută prin rechizitoriu. Avocatul se ridică, îşi drege vocea şi începe pledoaria; “Onorată instanţă, având în vedere faptul că inculpatul este infractor primar (adică aflat la prima infracţiune n.n.) solicităm a-i aplica pedeapsa maximă.)” Apoi se aşează lângă mine. Eu mă uit la el, el se uită la mine, îşi prinde capul în palme şi-mi şopteşte “Ce-am putut să zic!” Judecătoarea se uită ţintă la apărătorul din oficiu. Procurorul de şedinţă intervine oarecum stingherit de noua ipostază şi spune: „Având în vedere că inculpatul este infractor primar solicităm a-i aplica pedeapsa minimă.”
La acelaşi complet în aceeaşi şedinţă, vine la ordine o cauză ce privea latura civilă a faptei penale – ucidere din culpă – respectiv daunele ce urma să le plătească şoferul inculpat, familiei victimei. Soţia defunctului, o femeie simplă, în vârstă, depune o listă cu cheltuieli de înmormântare, preot, groapă, praznic, cheltuielile aferente slujbelor şi praznicului la 40 de zile etc. Şi începe aşa cum se pricepea să justifice instanţei câtimea cheltuielilor. După câteva minute judecătoarea o întrerupe şi îi cere să spună pe scurt care este suma reprezentând daunele materiale. “…în total 40 milioane”, spune femeia (echivalent a 4.000 ron acum n.n.). Avocatul inculpatului, fost judectător de tribunal, devenit avocat după revoluţie, riguros şi pedant intervine şi spune: „Am înţeles doamna preşedintă care sunt daunele materiale, dar să tranşăm definitiv chestiunea prejudiciilor, să precizeze partea vătămată dacă pretinde şi daune morale.” Femeia se uită nedumerită la avocat, apoi cu aceeaşi nedumerire pe chip, la instanţă.”Ce-s alea daune morale,maică?” Judecătoarea o expediază scurt: “Adică dacă mai aveţi şi alte pretenţii băneşti.” Femeia se luminează la faţă şi spune. “Aaaa, dacă e să mai dea bani…? să mai dea patruzeci de milioane şi pentru moralele astea…” Avocatul apărării în picioare, în drepta mea îşi plezneşte fruntea cu palma şi-şi şopteşte în barbă. ”Mai bine tăceam!”
A trecut timpul şi schimbasem profesia, din jurnalist în jurist. Eram deja obişnuit cu instanţele, mai puţin cu pledoaria, care o repetam acasă până când aveam convingerea că o voi putea aborda din toate poziţiile, fără emoţie. Reprezentam o societate din Bacău într-o contestaţie în anulare, privind un drept de servitute pentru un teren agricol, pe care, reclamanta, o persoană fizică, îl pretindea a fi prin curtea societăţii pe care o reprezentam. Cauza avea legătură cu retrocedarea operată de legea fondului funciar nr. 18/1991. Dosarul se afla pe rolul Curţii de Apel Bacău. Eram obişnuit cu speţa. Câştigasem în apel, aşişderea în recurs. Intră completul de judecată. Ne ridicăm în picioare. Preşedintele completului, fost judecător, intrat pentru o scurtă perioadă în avocatură, se reîntorsese în magistratură. Întotdeauna mi-a plăcut să cred că mă aprecia ca jurnalist. Fapt dedus din discuţiile fugare avute pe holurile instanţei pe vremea când era avocat. Îl apreciam foarte mult şi de aceea nu voiam să-l dezamăgesc. Dar iată că, mă copleşeau emoţiile. Urma la ordine dosarul meu. Partea adversă pune concluzii de admitere a contestaţiei în anulare. Mă ridic, trag aer în piept, solicit respingerea contestaţiei şi încep voiniceşte invocând câteva paragrafe din legea fondului funciar. Preşedintele instanţei mă opreşte abrupt şi mă întreabă cu un zâmbet şiret în bărbuţa tunsă scurt, englezeşte. „Domnule consilier, vă rog să-mi spuneţi ce prevede art. 200…. din Legea 18/1991…” Dau să continui, ignorând întrebarea dar, preşedinte completului mă aduce la ordine. „Domnule consilier, v-am întrebat ceva!” Sala ciuleşte urechile. Îmi părea că toţi ochii sunt aţintiţi spre mine. În mintea mea un gol. Ce spune oare art. 200? După o clipă de tăcere, respir adânc şi răspund: – Nu ştiu, domnule preşedinte. Şi dacă nu ştiu înseamnă că, respectivul articol nu este incident în cauză. Vă rog să-mi permiteţi să continui.” Am continuat şi odată ieşit din sală am verificat articolul cu pricina. Articolul nu exista, legea fondului funciar avea doar 123 de articole.
Jr. Adrian M. Ionescu
